35 de ani de libertate: de la democrație în direct la extremism în reluare. Oliver Jens Schmitt, istoric: „Legionarii au vorbit de mântuirea neamului, dar soluții nu au dezvoltat niciodată“

Discursurile frumoase și bazate pe unitatea națională, planurile propagandistice și ideile utopice ale Mișcării Legionare nu s-au concretizat niciodată, însă au semănat în urma lor ură și violență într-o societate interbelică disperată după progres.

În cele șase luni la putere, Mișcarea Legionară nu a adus soluții României. FOTO: Getty Images

Oliver Jens Schmitt este unul dintre cei mai cunoscuți specialiști internaționali în istoria României și a Europei de Sud-Est, președintele secției de Filosofie-Istorie a Academiei Austriece de Științe, profesor de istorie sud-est europeană la Universitatea din Viena și, printre altele, autorul a mai multe cărți, traduse și publicate de Editura Humanitas, precum: „Corneliu Zelea Codreanu. Ascensiunea și căderea Căpitanului“ sau „Balcanii în secolul XX“.

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, Schmitt face o paralelă între perioada când România era dominată de Mișcarea Legionară și prezentul instabil și încearcă să explice de ce intelectualii interbelici s-au lăsat seduși de extremiști, iar cei de azi nu au învățat nimic din istorie. De asemenea, istoricul punctează faptul că România se află pentru prima dată în fața unei alegeri democratice atât de dramatice, între Est și Vest, și vorbește despre liderii europeni extremiști care încearcă să se ia la trântă cu marile puteri occidentale.

„Weekend Adevărul“: Care credeți că sunt șansele să devenim o țară condusă de extremiști și de ce credeți că, după 35 de ani de libertate, am ajuns să avem din nou de ales între democrație și un sistem totalitar?

Oliver Jens Schmitt: Cu toții știm de ce elemente depinde asta: aproape jumătate din alegători s-au prezentat la vot. Depinde și în ce direcție poate fi mobilizată cealaltă jumătate a românilor, în ce măsură și cei care nu s-au prezentat la vot înțeleg rostul acestor alegeri. Că acestea nu sunt alegeri normale. Este pentru prima dată în istoria României când cetățenii aleg între două sisteme politice, așa ceva nu s-a întâmplat niciodată – este ceva unic și istoric. Fiecare alegător care votează cu un politician care vorbește foarte deschis despre programul lui va purta și consecințele. Binînețeles, cu excepția diasporei, pentru că sunt oameni care își pot exprima opinia politică, dar nu vor suferi consecințele, pentru că vor continua, de exemplu, să profite de asigurarea socială din Franța, și, cu siguranță, la fel și dacă situația economică și politică din România se prăbușește complet.

Sunt în pericol presa și libertatea de exprimare, având în vedere și declarațiile violente ale politicienilor de extremă dreapta din ultima vreme?

Este foarte important și alarmant faptul că extremiștii, chiar și deputați, atacă într-o asemenea măsură mass-media liberă. Am putea spune că este un compliment indirect pentru că, după părerea mea, momentul de față este unul de glorie al mediilor din România. Faptul că sunt atât de multe portaluri online, ziare, grupuri de jurnaliști de investigație, este ceva ce nu a existat niciodată, mai ales în comparație cu perioada interbelică, la această dimensiune. Este foarte interesant că sunt anumite medii care profită de o încredere pe care nu o au partidele tradiționale și multe instituții de stat. Mi se pare că este un succes uriaș, însă, pe de altă parte, este foarte trist, pentru că acești oameni care sunt foarte devotați, care au un curaj civic extraordinar, devin ținta extermiștilor, care înțeleg foarte bine că primejdia politică actuală nu vine din concurența din Parlament, ci din societatea civilă. Această societate civilă este probabil cel mai bun, cel mai frumos, cel mai impresionant produs al societății românești din ultimii 35 de ani.

Paza bună trece primejdia rea

Credeți că se poate ajunge la violențe? Oricare ar fi rezultatul alegerilor de duminică.

Pentru duminică, nu știu, dar știu ce s-a întâmplat în decembrie, când se pregătea o lovitură de stat. Pur și simplu România a scăpat greu. Dar am învățat o altă lecție importantă: dacă statul român vrea să folosească poliția, vrea să folosească forțele armate, extremiștii de dreapta nu au nicio șansă. Țara însă are nevoie de o conducere foarte clară, care are o voință politică, care urmărește o cale politică foarte clară, care să folosească mijloacele constituționale pentru a lupta împotriva oamenilor care pur și simplu sunt criminali politici. Din punct de vedere al trecutului, oricine pregătește cu violență o lovitură de stat este criminal, iar din punct de vedere politic, este un trădător al țării și al sistemului constituțional. Pot să spun numai că un stat care a trecut printr-o asemenea experiență în decembrie trebuie să se pregătească și trebuie să asigure securitatea publică.

Corneliu Zelea Codreanu, liderul legionarilor. FOTO: Getty Images

Întorcându-ne la perioada Mișcării Legionare din 1938-1940, când cel care era la putere, Ion Antonescu, până la urmă a făcut un pact cu legionarii și i-a adus la putere. Credeți că acum se poate repeta un scenariu similar?

Trebuie să spunem că George Simion este un produs al sistemului politic românesc, adică nu vine din afară, și a fost susținut ani de zile, în mod vizibil sau mai puțin vizibil, de PSD. Bineînțeles, în ceea ce privește partidele de extremă dreaptă, acest ajutor cu siguranță va exista, dar cred că dincolo de sistem, de partide, încă mai serios, este sprijinul pe care îl are Simion în instituții de stat, cel puțin în cazul instituțiilor de seamă, de toate segmentele, de la justiție, armată, servicii, Biserică la Academia Română. Avem de-a face cu o situație în care multe segmente ale societății și ale sistemului statal românesc sunt împărțite între două tabere și asta se vede în situația actuală, cu care ne confruntăm. Pe de o parte, este o alegere, adică e foarte clar acum. În primul tur nu a fost, pentru că, de exemplu, Crin Antonescu ce a reprezentat de fapt, ce fel de viziune a avut pentru viitorul României? Nici în cazul lui Ponta nu era foarte clar, se știe trecutul lui. Dar acum avem de a face cu o alegere foarte clară, cu două opțiuni, care sunt prezentate în foarte multe segmente. O dezvoltare generală pe care am putut să o observăm din ultimii ani: o tabără pro-europeană, pro-occidentală și o altă tabără – putem să o numim național-ceaușistă, neo-legionară. E un amestec destul de dificil, dar este foarte clar, sunt două căi foarte diferite și cred că așa s-a clarificat și situația pentru alegători.

Idealul național, Fata Morgana și (neo)legionarii

Ați menționat că parte din elita intelectualilor, reprezentată de Academie, susține un anumit candidat. Și aici ne întoarcem din nou la perioada interbelică: de ce intelectualii de atunci au devenit adepți ai Mișcării Legionare?

În perioada interbelică, România s-a confruntat cu o serie de probleme uriașe privind crearea statului român modern. Statul român a crescut enorm prin integrarea Banatului, Transilvaniei, Bucovinei, Basarabiei, dar, deși majoritatea locuitorilor acestor ținuturi vorbeau română, aveau și identități regionale; să nu vorbim despre o treime a locuitorilor care nu erau români. Dar problema de integrare nu era doar la nivel național, în privința minorităților naționale, ci și la nivel educațional, economic, al sistemului de transport public. Erau diferențe uriașe și mulți oameni politici au înțeles cât de mare era aceasta diferență, că țara avea nevoie de români. România, ca societate, nu era așa de românească sau controlată de români așa cum doreau elitele naționale. Așa că legionarii au oferit ceva: o ideologie de omogenizare completă privind românii – să nu mai fie moldoveni, ardeleni, bănățeni, munteni, ci doar români. Astfel că intelectualii au fost atrași de ideea comunității naționale, pentru că înainte de Primul Război Mondial, guvernul român, în 1907, a avut un șoc cu răscoală țărănească.

Oliver Jens Schmitt, istoric. FOTO: Mediafax/ Raul Ștef

Era o țară împărțită între două clase, urbană și rurală, ca astăzi – două lumi diferite. Această integrare națională a fost un vis, un proiect care a atras foarte mulți intelectuali. În plus, și-au văzut un fel de rost al vieții lor nu numai bărbați, dar și femei, pentru că, la nivel regional, au integrat foarte multe femei care au spus „acesta este locul meu în România nouă“. Au dorit să ofere și femeilor un rol nou, nu doar țărancă și fată răsfățată a burgheziei Bucureștiului, dar și un rol activ. Aceste lucruri explică atracția Mișcării Legionare. În plus, avea un fel de misiune în care a combinat un naționalism tradițional cu un anumit mesianism transcendent. România nu făcea excepție în perioada interbelică pentru că acești oameni au trăit o experiență traumatică. Să nu uităm că în anul 1916, sudul României a fost ocupat de germani, mulți oameni s-au refugiat în Moldova. A fost un colaps politic și economic. Ca în multe alte țări europene, oamenii au spus „nu vrem să continuăm cu trecutul, trebuie să clădim o țară nouă“. Iar această țară nouă era bazată pe mesianism și integrarea în societate mai ales a țăranilor. Mulți intelectuali erau studenți de primă generație, fii și fiice de țărani, care au ajuns în orașe universitare și și-au căutat un rol nou. „Noi trebuie să fim stăpâni în casa noastră“ era zicerea.

Zelea Codreanu a fost șocat când a ajuns la Iași, unde jumătate din populație era evreiască. La fel și în Huși. A spus „câți români sunt în acest oraș? Trebuie să îl românizăm“. Așa a fost el: multe idei de speranță, nădejde, mari frustrări și un proiect foarte clar care nu era doar economic și social – a fost un fel de mesianism politic. Și ca ultimă observație, de ce extrema stângă nu i-a atras și i-a considerat pe comuniști trădători de țară? Pentru că Uniunea Sovietică nu a recunoscut frontiera orientală a României, toți comuniștii români au preluat această linie, și să nu accepte această frontieră înseamnă, în contextul României, să fii trădător de țară. Și este evident că pentru majoritatea covârșitoare a românilor, comuniștii nu erau o altă soluție sau o altă cale.

Oamenii simpli s-ar întreba „ce este rău în a-ți proteja identitatea de român, în a oferi un rol activ femeilor, în a aduce țăranii la oraș și în universități. De ce nu am susține acest discurs?“…

Pentru că acest discurs a fost combinat întotdeauna cu tendințe violente, anti-liberale, anti-democratice. Erau foarte exclusive, pentru că atunci România era un stat de fapt multietnic și, pentru toți ceilalți, adică pentru 30% din populație, acest mesaj nu a lăsat niciun loc. Chiar și din punct de vedere economic, legionarii au vorbit întotdeauna despre mântuirea neamului, dar soluții concrete pentru probleme reale ale societății nu au dezvoltat niciodată – adică pentru decalajul uriaș între spațiul urban și cel rural, despre clivajul uriaș între diferitele regiuni ale țări – Transilvania și Banatul erau chiar și atunci mult mai dezvoltate decât Oltenia sau Moldova de Sud –, pentru lupta împotriva analfabetismului, împotriva sărăciei, împotriva epidemiei etc. Nu, pentru asta nu aveau soluții, însă nu este de mirare, pentru că aveau foarte puțini economiști buni și bine pregătiți. Codreanu habar n-a avut de economie, de politică concretă. Erau vorbe care au atras mulți oameni ca și astăzi, pentru că erau frustrați de partidele tradiționale, de sistem, de corupție.

Miting al legionarilor în centrul Bucureștiului. FOTO: Getty Images

Legionarii au avut șase luni la putere și știm foarte bine ce au produs în acest timp: violență, crime, un colaps economic. Guvernarea lor a fost oprită de Ion Antonescu, care înțeles că sunt câțiva nebuni și criminali, complet incompetenți, care sunt conduși de mânie și de ură împotriva celorlalți. Cu acest sistem nu poți să conduci o țară. Putem să spunem pe scurt că, dacă vrei să știi unde ajungi cu extrema dreaptă la putere, trebuie să studiezi numai aceste șase luni, între septembrie 1940 și ianuarie 1941 – un colaps foarte ușor. Și al doilea element foarte important: se întâmplă foarte repede, în timpul câtorva luni, nu ai nevoie de câțiva ani. Iar acest lucru îl vedem astăzi și în America.

Deci există o probabilitate și acum, chiar dacă vin la putere, într-un timp scurt să se prăbușească, pentru că nu sunt în stare să-și susțină ideile…

Avem deja primele semne. Vedem cum a fost silită să reacționeze Banca Națională a României, leul a fost slăbit considerabil deja doar în ideea că s-ar putea să se schimbe ceva. Da, dacă devine o realitate, cine va mai investi în această țară, cine va avea încredere în această țară?

Partidele extremiste spun că noi cu noi pentru… noi.

Absolut. Este un argument, dar eu, ca istoric, trebuie să ridic un semn de întrebare: am avut o asemenea situație în trecut, în anii ’80, România a încercat să fie independentă, autarhică, puternică și rezultatul a fost frig, foame și frică, un dezastru economic care a dus la prăbușirea sistemului în 1989, cu suferințele unei generații întregi. Adică „suveranismul“ nu este o promisiune pentru viitor, a fost deja o realitate istorică într-un trecut care nu este prea îndepărtat.

Horia Sima, ultimul comandant al Gărzii de Fier. FOTO: Getty Images

După toate aceste informații generale despre Mișcarea Legionară și eșecul extremei drepte – date, dovezi concrete din trecut –, de ce există oameni cu studii, mai ales din clasa de mijloc, care le ignoră sau, mai rău, nu le cred, și devin simpatizanți ai extremiștilor actuali?

Acest naționalism ortodoxist xenofob este un fel de fir roșu în istoria modernă a României – și chiar după prăbușirea sistemului comunist, mulți actori importanți au susținut acest discurs. A continuat în școală, uneori mai subcutanat, uneori mai vizibil. Era evident că nu a dispărut niciodată. Problema a fost că nu a dispărut niciodată din instituțiile foarte importante, mai ales cele în care, după sondaje, românii au cea mai mare încredere: Biserica, Armata și Academia Română. În cazul Armatei, studierea istorică este foarte dificilă pentru că arhivele sunt foarte, foarte greu accesibile. Dar se vede cu ce fel de probleme se confruntă Armata Română – vorbesc aici despre oameni ca Horațiu Potra. Este cunoscut de mulți ani că corupția din Armata Română a frustrat mulți soldați și o parte dintre ei au plecat și s-au reorganizat în grupuri de mercenari, precum acesta din Africa. Această primejdie era cunoscută, poate că pentru omul de rând nu, dar liderii politicii o știau și nu au reacționat. Și asta este marea tragedie: lipsa de încredere. Acești autoproclamați piloni ai națiunii românești sunt cei care, cel puțin parțial, sunt cauza dezorientării societății. Dacă președintele Academiei spune că e mai bine să nu ne apărăm, ci să ne adaptăm, că asta este lecția noastră, ceea ce trebuie să învățăm din istoria noastră într-un moment în care România este membră a unei alianțe puternice – nu a fost niciodată membră a unei alianțe democratice atât de puternice – este grăitor, este defetism. Sunt țări mai mici decât România, precum Finlanda, în care nimeni nu gândește așa. Am fost recent în Lituania, țară foarte mică, de trei milioane de locuitori. Să spui ca țară „nu am nicio șansă“… Ei au o experiență istorică, au suferit groaznic în sistemul comunist, liderii lor au fost deportați în Siberia și, cu toate că sunt atât de mici, spun „în cazul unui război, noi luptăm, nu cedăm niciodată. Am făcut-o o dată în ’40, am suferit groaznic“. România este o țară mult mai mare și mai puternică, însă acest defetism din interior este foarte periculos. Cred că reprezentanții acestor instituții sunt și într-o criză. Ei trebuie să știe ce înseamnă cu adevărat suveranismul. Sau sunt moștenitorii sistemului anilor ’80? De pe urma lor vor profita cercuri foarte, foarte restrânse, care vor continua să trăiască bine, iar restul populației se va întoarce în anii ’80, mitigată, pentru că ușile vor fi deschise, cine vrea să plece poate să o facă – reacția va fi așadar un nou val de emigrație.

„Sistemul post-revoluționar a fost ridicat pe violența uriașă împotriva mișcării democratice“

 Credeți că ne aflăm într-o situație similară cu cea din perioada interbelică, în pragul unui război mondial, sau mai degrabă undeva în prima jumătate a secolului al XIX-lea, când vorbeam de Europa Națiunilor, adică fiecare țară să-și contureze foarte bine identitatea și să se afirme? Credeți că dacă Simion va ajunge președinte va colabora cu ceilalți lideri autocrați din Europa, așa cum se și marketează?

 Da, cu siguranță, pentru că și-a exprimat admirația pentru acești lideri, precum Viktor Orban, și cu siguranță vom vedea o astfel de politică, o astfel de coaliție. Să nu uităm că sunt oligarhi importanți, Sebastian Ghiță, de pildă, care se află la Belgrad ca refugiat politic și care are un impact uriaș asupra otrăvirii vieții politice din România. În ceea ce privește războiul, trebuie să spunem că avem deja război în casă pentru că ceea ce face Rusia este nu numai un atac împotriva Ucrainei, dar duce și un război împotriva Uniunii Europene. Trebuie să observăm toate aceste așa-zise incidente în Marea Baltică, în Polonia, Germania, sunt membri ai opoziției rusești care sunt otrăviți sau omorâți.

35 de ani de la primele zile de libertate în România. FOTO: Getty Images

Sunt multe dovezi care arată că ne aflăm deja în război. Problema noastră este că există o extremă dreaptă în România, în Germania, care face jocul Rusiei, care duce un război hribid și care neagă totul. De aceea trebuie să acceptăm această realitate și trebuie să ne întrebăm unde vrem să ne aflăm: vrem să trăim ca în Belarus? Că acesta ar fi viitorul României aliată cu Rusia. Aceste exemple, aceste țări deja există. Trebuie să ne întrebăm dacă vrem să trăim în țara lui Lukaşenko. Putin a speculat asta întotdeauna și a făcut din frica noastră o politică: vorbește de folosirea armelor nucleare, de război mondial. Dar nu trebuie să uităm că nu știm exact cât de slabă este Rusia. Rusia a pierdut 1.000.000 de soldați. E uriaș chiar și pentru o țară ca Rusia. Economia rusească nu este atât de puternică – adică are performanță, dar nu precum volumul economiei italiene, de exemplu. Ne aflăm într-o situație în care acest război psihologic joacă un rol hotărâtor. Dacă noi înțelegem că nu trebuie să luptăm dacă ținem acum frontul, să spunem mental, dacă arătăm Rusiei că nu cedăm, este mult mai important. În plus, să ne pregătim foarte rece prin reînarmare coordonată cu aliații și cu vecinii. Așa evităm cu siguranță un război, pentru că trebuie să spunem foarte clar: ucrainenii mor pentru noi, ei luptă pentru noi. Noi suntem protejați de ei. Rușilor le este frică de un lucru: unitatea și solidaritatea europeană. Fiecare politician care vorbește numai în interesul egoismului național face treaba lui Putin.

Câinele care latră nu mușcă

Din cauza extremismului care apare din ce în ce mai mult, credeți că suntem mai aproape de unitate la nivel european sau, dimpotrivă, se întrevede sfârșitul Uniunii Europene?

Românii sunt, într-un fel, într-o poziție foarte privilegiată, pentru că pot să aleagă, chiar foarte informat. Niciun om care se duce la vot nu poate să spună că nu a putut să se documenteze, să se informeze. Dar în momentul de față este evident că se formează un bloc în nordul Europei, cu Marea Britanie, statele scandinave și cele baltice, Polonia, dar și cu Franța și cu Germania, care se pregătesc de apărarea Europei. Toate celelalte țări au și ele o poziție clară: de exemplu, Spania, care a spus că nu îi pasă de războiul din Ucraina și sunt sigur că o să plătească pentru asta dacă o să aibă nevoie de sprijinul celorlalți. În spațiul panonic și pontic, România, care are o poziție-cheie acum, poate să decidă. Acesta este rostul acestor alegeri: poziția României într-o Europă aflată într-un moment de reorganizare internă chiar și dincolo de UE. Pentru că această alianță prezentată mai sus arată foarte clar că aceste mecanisme tradiționale vechi nu mai funcționează. România trebuie să pună întrebarea „vrem să facem parte din acest grup care ar putea să ne apere, să ne protejeze, sau vrem să rămânem afară și să ne apropiem de Rusia și vom vedea unde vom sfârși?“.

Dar nu credeți că micile sau marile dorințe revizioniste din țări precum Spania, Germania, Italia, vecina Ungaria, care de peste un secol investește în propaganda anti-Trianon, pot fi niște motive care ar cauza implozia Uniunii Europene?

Nu cred. Interesul statelor pe care le-am numărat este clar. Nu au niciun interes în ceea ce privește reconsiderarea frontierelor și, chiar și în cazul în care vor asta, cu ce potențial demografic ar putea să schimbe frontierele? Orban, de fapt, atrage maghiarii din afară, adică mulți maghiari ardeleni, din Ucraina și din Serbia sunt atrași de Orban pentru că are nevoie de forță de muncă, pentru că multă lume a plecat. Orban nu este atât de puternic cum arată, în interior este foarte, foarte slăbit. El face mult zgomot pentru a crea impresia unei puteri care realmente nu există. Dacă Orban are încredere în Trump, se înșală, el își schimbă opinia în fiecare zi în funcție de omul cu care a vorbit recent. De aceea cred că trebuie să fim foarte atenți, să nu exagerăm poziția și puterea Ungariei.

Democrația, la loc comanda!

De ce credeți că legea antifascistă din România nu se respectă?

Cred că este o expresie a acestor tabere diferite din sânul sistemului, nu numai judiciar, din România. Putem spune că a fost neglijență, dar nu cred. Legea a fost foarte clară, dar nu a fost aplicată niciodată. Este doar lipsa voinței politice, precum în cazul dosarului Revoluției.

Ați spus la începutul discuției noastre că românii sunt acum într-un moment istoric când pot să-și aleagă sistemul de guvernământ, direcția. Știm foarte bine că comuniștii au venit la putere prin niște alegeri ilegale, furate, iar în 1990, fix acum 35 de ani, românii nu au fost întrebați mai întâi ce își doresc: republică sau monarhie. Putem spune că trăim într-o ilegalitate de 35 de ani?

Cu siguranță alegerile care au avut loc imediat după prăbușirea lui Ceaușescu le-au oferit comuniștilor o situație extrem de puternică. Întregul sistem de stat, de la Securitate la toți ceilalți politicieni, precum Coposu, de fapt nu a avut nicio șansă. Însă s-a văzut că post-comuniștilor și mai ales lui Iliescu le-a fost frică și de aceea au organizat mineriadele. Este evident că acest sistem post-revoluționar a fost ridicat pe o violență uriașă împotriva mișcării democratice din România. După aceea, după 1996, chiar și forțele democratice s-au aranjat cu acest sistem, nimeni nu a încercat să schimbe radical Constituția. Revenirea Regelui nu mai era pe program și știm că încetul cu încetul chiar și Casa Regală s-a coordonat cu sistemul – Regele Mihai mult mai puțin decât alți membri ai Casei Regale. Bineînțeles, până la sfârșit, Regele Mihai a rămas un fel de pericol, ca un simbol viu al unui alt sistem, dar care și-a pierdut mulți susținători.

Prima primăvară în democrație. FOTO: Getty Images

Cred că falimentul experimentului democratic între anii 1990 și 2000 a fost un tribut esențial, dar asta a fost probabil cea mai mare tragedie a istoriei recente a României. Acest avânt a fost și trădat din interior, însă trebuie să înțelegem cât de dificilă era această sarcină de a organiza un stat nou pe baza unor structuri care erau sub controlul complet al inamicului politic.

Până la urmă, neo-comuniștii au clădit un stat și un nou tip de democrație…

A existat în decembrie 1989 o revoluție care a fost urmată de contra-revoluția lui Iliescu și a venit o adevărată mare revoluție democratică în anul ’90, iar revenirea Regelui era iminentă. Iliescu și nomenclatura au înțeles foarte bine cât de mare era potențialul democratic și că numai prin violență își pot păstra poziția politică. Cred că sunt foarte atipice nu numai dosarul Revoluției, dar şi toate aceste violențe uriașe. Dacă tinerii văd aceste imagini la televizor pot spune că este un trecut extrem de îndepărtat, dar nu e așa. România și-a clădit o nouă clasă de mijloc în acești 35 de ani, care susține această democrație, care are un potențial uriaș și care a contribut esențial și la redresarea economică a țării, care a depășit din acest punct de vedere performanța economică a multor țări europene. După sociologii români, 30% din populație este un grup care a crescut din ultimii 5 spre 10 ani – progres prin educație, cu performanță economică foarte bună.

Și, totuși, sunt extrem de revoltați pe clasa politică din România…

Pentru acestă frustare trebuie să ne întoarcem la epoca Iohannis, o adevărată tragedie a acestei țări: de două ori a primit mandat clar pentru reforme, a stârnit speranțe uriașe. Traian Băsescu, în primul mandat, a pus un fundament: acum zece ani, sute de mii de oameni au ieșit în stradă cu steaguri europene. A fost un mesaj atât de puternic. A fost momentul în care chiar și imaginea României în Europa s-a schimbat radical. Cum poți să trădezi acești oameni? Asta explică și dezamăgirea din diaspora, oamenii care au început mișcarea din 10 august în 2018. A fost un fel de mineriadă contemporană. Responsabilii nu au fost pedepsiți niciodată. Acum, această furie a fost preluată de extrema dreaptă și folosită.