Lina Vdovîi, regizoare: „Iertarea și empatia pot funcționa în relații dificile și, prin extensie, în societate“

„TATA“, documentarul scris și regizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc, a fost prezentat în premieră mondială în cadrul Festivalului Internațional de Film de la Toronto și selectat în numeroase festivaluri internaționale, care i-au adus șapte premii. Privind însă la esență, filmul nu este doar o investigație jurnalistică asupra abuzurilor la locul de muncă, ci și o incursiune intimă în dinamica unei familii și în modul în care traumele se transmit și se transformă de-a lungul generațiilor. Documentarul rulează deja în cinematografele din toată țara.

Regizoarea Lina Vdovîi față-n față cu tatăl ei. FOTO: Arhiva personală

Pe parcursul a șase ani de filmări, Lina și echipa sa au documentat nu doar realitățile externe ale tatălui ei, ci și experiența personală, făcând din cameră un martor al procesului de vindecare și de reconciliere. Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul“, aceasta explorează începuturile proiectului, deciziile dificile de a aduce propria poveste în film și provocările emoționale cu care s-au confruntat toți cei implicați. Lina vorbește deschis despre rușinea, frica și durerea care i-au marcat copilăria, dar și despre cum procesul de filmare a devenit un instrument de asumare, înțelegere și eliberare.

Mai mult, povestea scoate în prim-plan efectele profunde ale violenței asupra identității și comportamentului uman, dar și rolul esențial al empatiei, comunicării și iertării în relațiile tensionate. Aici sunt surprinse atât momentele de vulnerabilitate și confruntare, cât și lecțiile despre familie, putere și reconciliere pe care Lina și tatăl ei le-au descoperit în această călătorie emoțională și artistică unică.

„Weekend Adevărul“: Documentarul e un cinema al prezentului, al procesului. De-asta, aș vrea să începem chiar cu realitatea primului pas: cum a arătat începutul acestei povești și de unde ați pornit? Ce a declanșat această călătorie?

Lina Vdovîi: În prima fază, am primit un mesaj video de la tatăl meu, care îmi cerea ajutorul fără a oferi prea multe detalii. Nu mai vorbisem prea mult cu el în ultimii ani, ceea ce m-a surprins. La început nu îmi era foarte clar ce ar trebui să fac și cum să procedez în continuare. Totuși, dilema n-a durat foarte mult, pentru că, din experiența de jurnalist și împreună cu Radu (n.r. – Radu Ciorniciuc, jurnalist și co-realizator al documentarului „TATA“) – care venea și el din același domeniu, cu povești și documentare similare, investigații ce vizau comunități de muncitori migranți în Europa – ne-am dat seama care era problema. Mi s-ar fi părut perfid și meschin să nu folosesc experiența, cunoștințele și instrumentele pe care le aveam pentru a desluși povestea și, în primul rând, pentru a-l ajuta pe tata, cu toate păcatele lui și cu tot trecutul nostru. Așa că ne-am urcat în mașină și am plecat. Bineînțeles, în momentul în care am ajuns în Italia, lucrurile s-au complicat, pentru că între noi plutea istoria pe care o împărtășeam, o istorie care, în preajma lui, se simțea foarte prezentă. Uimirea mea a fost că, după atâția ani în care limitasem cât de mult putusem contactul cu el, aveam senzația că sunt cât de cât liberă de trecut și că, într-o situație ipotetică similară, aș putea să mă comport normal, să am o interacțiune firească. Dar, acolo, lucrurile s-au complicat. A trebuit să învăț pe loc cum să gestionez situația într-un mod cât mai ok. Asta a însemnat o discuție, o confruntare în care a trebuit să împărtășesc acele lucruri pe care el nu le știa și nu le înțelegea. Probabil acum înțelege mai bine, însă în continuare există niște lucruri complicate din partea lui.

Realizarea acestui film a presupus, pe de o parte, un proces creativ și jurnalistic, dar, pe de altă parte, a părut să deschidă și un parcurs personal, poate chiar unul de confruntare și vindecare…

A fost un început de vindecare, poate chiar o reașezare emoțională. Imaginea pe care o aveam despre tatăl meu era aceea a unei figuri autoritare, severe, conflictuale, o persoană de care mi-era frică. Acest sentiment al fricii mi-a marcat copilăria și a fost omniprezent în anii relației mele cu el. Descoperirea pe care am făcut-o acum a pus pe masă o altă fațetă a lui, care mi-a permis să-l văd nu doar ca pe un agresor, ci și ca pe o victimă. În același timp, mi-a permis să mă detașez de situație și să privesc lucrurile cu mai multă claritate, să înțeleg mai bine atât backgroundul lui personal, cât și structura socială și politică din care provenea, care l-a format pe el și care, într-un fel, s-a transmis și către noi, fetele lui.

O traumă personală, o poveste universală

Filmările au durat șase ani. Cum a fost să trăiți această experiență pe termen atât de lung?

Au fost foarte multe provocări. A fost un proces greu atât emoțional, cât și administrativ. Am filmat în trei țări – Italia, România și Moldova – și, desigur, a trebuit să găsim resurse financiare, să ne organizăm. O bună bucată de vreme am urmărit de fapt o altă poveste: povestea tatălui meu. Intenția inițială a fost să facem un film despre el, în care să fie portretizat doar ca victimă. Nu mi-am imaginat în primii doi ani de filmări că vom ajunge să avem un film care să reflecte și situația din familia noastră. Pe măsură ce procesul a avansat și povestea a căpătat o dimensiune mai personală, am realizat că filmul poate atinge publicuri diferite: emoționează atât tinerii, care încep să-și pună întrebări, să analizeze trecutul și să recurgă la terapie, cât și generația părinților mei, oameni care au fost captivi într-un sistem politic, social și economic ce i-a format într-un anumit fel. Pentru ei, ceea ce făceau atunci părea firesc: și-au crescut cele trei fete, le-au dus la facultate, au vrut să devină cetățeni respectabili ai lumii. Drumul până la această formă finală a fost lung, dar în momentul în care am încheiat montajul, am știut că aceasta este varianta justă. Nu ne-am mai întors asupra ei pentru că ar fi fost o tortură.

Lina Vdovii & Radu Ciorniciuc. FOTO: Sabina Costinel

Ce provocări specifice a adus această călătorie creativă, de la filmări la montaj și prezentarea finală a poveștii?

Schimbarea dimensiunii personale a fost o provocare majoră – să luăm decizia de a ne asuma această dimensiune personală, cu tot ceea ce presupunea. Povestea era foarte intensă pe toate planurile, iar la montaj am lucrat mult pentru a echilibra cele două fire narative, cel al tatălui meu și cel personal. A trebuit să găsim o formă prin care ambele călătorii să fie credibile și suficient de bine construite, astfel încât cele două personaje să nu se anuleze reciproc. A fost dificil, pentru că, în cazul tatălui meu, aveam pe cameră imagini clare care documentau agresiunea și exploatarea. În schimb, în ceea ce mă privea pe mine, lucram doar cu amintiri, cu memoria, cu lucruri care nu sunt întotdeauna convingătoare de la prima vedere. A trebuit să construim mult în jurul acestora și să ne asigurăm că ambele planuri au aceeași forță. Din punctul ăsta de vedere, montajul a fost chiar mai provocator decât filmările. La filmări, odată ce am întors camera și spre noi și am devenit și noi personaje în poveste, lucrurile s-au limpezit. Știam ce avem de făcut și am mers înainte. În schimb, la montaj am lucrat un an și jumătate, alături de câțiva editori, și a fost un proces anevoios, dar necesar pentru a ajunge la forma finală.

Unde se opresc tiparele

Atunci când ați ales să aduceți în film propria poveste personală, v-a fost mai greu să vă bazați pe această experiență trăită? V-ați confruntat, la un moment dat, cu îndoiala că poate lucrurile nu au fost chiar așa, cu un fel de sentiment de impostură?

Să știi că nu, nu m-am confruntat cu sentimentul că poate exagerez, pentru că nu a fost vorba de niște episoade izolate sau întâmplate la o vârstă atât de fragedă încât să fiu confuză. Dimpotrivă, lucrurile erau foarte clare. Era un tipar în familia noastră, iar episoadele de violență s-au repetat de-a lungul timpului, până în momentul în care, la 12 ani, am spus: „Stop, de astăzi nu mai pui mâna pe mine“. Îmi amintesc foarte bine acel moment. În plus, nu era un caz unic. Nu eram o familie diferită de multe alte familii din jurul meu.

Din păcate, aceasta era lumea în care am crescut: toți bărbații din jur – de pe scara blocului, de pe stradă, din oraș, chiar din țară – erau violenți și agresivi. Mulți dintre ei aveau mari probleme legate de propria identitate și masculinitate. Era o cultură din care provenea și tatăl meu, cea a fostei Uniuni Sovietice, unde această formă de masculinitate și de atitudine față de femei nu doar că nu era sancționată, ci era chiar celebrată, privită ca ceva firesc. Da, era o victorie a genului, dacă vrei. Nu puteai fi considerat bărbat dacă, Doamne ferește, aveai emoții, dacă vorbeai despre suferințele tale sau dacă îți permiteai să exprimi vulnerabilitate. Toate aceste emoții erau negate. Există chiar și o vorbă în rusă, folosită la nivel de comunitate, care înseamnă, la propriu, „bărbat ținut sub papuc“ – ideea că femeia poartă tocuri, iar bărbatul care nu își domină constant soția, care nu o controlează, nu o ceartă și nu o bate, nu e considerat un bărbat adevărat. Toată cultura din care proveneam încuraja și legitima astfel de comportamente. Faptul că am crescut și am trecut prin propriile mele procese personale mi-a permis, în timp, să iau distanță. Am reușit să privesc nu doar familia mea, ci întreaga lume din care veneam, cu alți ochi – cu mai multă înțelegere și, poate, cu mai multă blândețe.

Cum a influențat această experiență dimensiunea personală a poveștii și sprijinul oamenilor din jur?

Această dimensiune personală mi-a permis să mă detașez de toate emoțiile foarte puternice și să privesc situația la un nivel macro. Am putut să fac o analiză, să mă uit la mine ca la un personaj care are o traiectorie și o călătorie în această poveste, și să găsesc, în același timp, cele mai potrivite instrumente pentru a mă raporta la întreaga experiență. Și, desigur, au contat oamenii din jurul meu. Radu a jucat un rol fundamental, la fel și producătoarea noastră, Monica Lăzurean-Gorgan, care a crezut în proiect de la bun început și ne-a oferit spațiu pentru creativitate. Niciodată nu ne-a presat să terminăm rapede, nu ne-a impus condiții financiare sau vreun stres legat de resurse. Am avut libertate deplină să stăm în poveste atât cât a fost nevoie pentru a ajunge la forma finală în care ne-am simțit cu adevărat împăcați cu filmul. Într-un proces ca acesta, sunt mai multe etape și momente în care crezi că ești gata, dar nu ești sigur. Primești feedback, te răzgândești, te întorci, reevaluezi. Orice alt producător ar fi putut să spună la un moment dat: „Stop, nu mai avem bani să facem filmul“. Dar Monica nu a făcut niciodată asta, iar acest lucru ne-a permis să săpăm adânc și să găsim formula ideală pentru film.

„Nu poți avea pretenția ca o persoană să se dezbrace de tot ce a trăit“

Portretul lui Pavel din film e complex: vulnerabil, dar și marcat de violență. Ce aţi înțeles despre el în acest proces?

Cel mai dificil moment în acest proces, în această decizie de a întoarce camera spre noi și de a deveni personaje, a fost momentul în care efectiv am luat această decizie. Momentul în care am stabilit, împreună cu Radu, că vom face asta și că e important pentru film și că asta e ceea ce vrem noi să spunem și să arătăm. A fost momentul cel mai greu și cel mai intens emoțional. După ce am luat această decizie, procesul s-a desfășurat destul de lin și asumat, pentru că mi-a fost clar că e important atât pentru mine, cât și pentru alți oameni. A ajutat foarte mult faptul că l-am avut pe Radu lângă mine, el a ținut camera și a creat un mediu sigur, familial, în care să operăm.

„TATA”, un documentar vulnerabil de ambele părți. FOTO: arhiva personală

Pe măsură ce filmul a evoluat, ce aspect al relației voastre te-a surprins cel mai mult sau te-a făcut să privești trecutul diferit?

Munca în echipă cu el și proximitatea asta – de care fugeam și pe care nu am mai putut s-o evit pe parcursul filmărilor – m-au ajutat să-l văd într-o lumină mult mai complexă. Am învățat să nu mă mai raportez la el doar ca la un agresor, ci și ca la o victimă și ca la o parte a unei structuri mai ample, care ține de mediul din care provine. Această experiență mi-a permis să văd și copilul din el, ceea ce înainte părea inimaginabil. De asemenea, m-a deschis spre posibilitatea de a-i acorda un rol de bunic în viața noastră, ceea ce a fost, din nou, un lucru cu care a trebuit să lucrez. Nu mi-aș fi imaginat anterior că va putea ocupa acest loc în familia noastră, și totuși am reușit să îl integrez în viața noastră.

Iubirea și iertarea

A existat un moment în care ai simțit că filmul te schimbă pe tine sau felul în care îl vezi pe tatăl tău?

Procesul m-a ajutat să înțeleg și să învăț multe lucruri despre el și să-l poziționez într-un anumit context cultural și istoric. Am realizat că este un produs al unei utopii politice, într-un sistem în care a continuat să crească și în care a crezut foarte multă vreme. Nu poți avea pretenția ca o persoană să se dezbrace de tot ce a trăit – nici din punct de vedere fizic, nici juridic – dintr-odată. Acum am această capacitate de a înțelege lucrurile astea și, astfel, să mă uit la el cu mai multă blândețe.

Privind retrospectiv, ce moment sau secvență din film consideri că definește cel mai bine esența poveștii voastre?

Cred că, pentru mine, momentul definitoriu este undeva spre finalul filmului. Oamenii percep acest film foarte personal și diferit, în funcție de experiența și viața fiecăruia, și pentru fiecare spectator există un alt moment care rezonează cel mai mult, un moment revelator sau definitoriu. Pentru mine, însă, a fost momentul nașterii – momentul în care un copil a apărut în viața noastră. A fost un moment în care m-am așezat emoțional și am înțeles că pot trăi în armonie și pace cu cei din jur, nu doar în conflict sau în relații toxice. A fost concluzia mea personală că ciclurile toxice pot fi întrerupte dacă îți dorești cu adevărat și ai energia, disponibilitatea și resursele necesare. Atunci poți crește un copil și poți avea relații diferite față de cele care au dominat în casa în care ai crescut.

Între trecut și viitor. FOTO: arhiva personală

A fost și o călătorie de vindecare?

Da, doar prin această ruptură de trecut am putut să o încep. De aceea nu vorbesc niciodată despre procesul de vindecare când mă refer la tata, pentru că este un proces atât de complex și de îndelungat încât șase ani, deși par mulți, sunt de fapt foarte puțini când vorbim despre lucrurile acestea atât de mari. Totuși, simt că s-au pus bazele acolo, că există o „luminiță la capătul tunelului“ – un clișeu, dar adevărat. Doresc foarte mult ca toți cei care se află acum în „tunel“ să înțeleagă că există speranță și că, cu ajutor, sprijin și o comunitate, poți ieși la lumină. Eu am reușit prin iubire și prin iertare – nu neapărat iertare față de tata, ci față de mine, pentru ce am crezut că e greșit în mine și pentru lucrurile pentru care m-am învinovățit ani de zile. Această iertare, această acceptare, și iubirea pe care am primit-o – și o primesc în continuare de la fiica mea și, mai târziu, de la copiii mei – m-au salvat.

Filmul pornește de la o investigație asupra abuzurilor la locul de muncă, dar ajunge să spună o poveste intimă despre relația dintre tată și fiică. Cum ați făcut tranziția de la dimensiunea profesională la cea personală și emoțională?

Punctual, asta s-a întâmplat în momentul în care tata a început să folosească o cameră ascunsă. A înregistrat cu ea mesaje în care, spre surprinderea noastră, a început să vorbească despre lucruri despre care, în mediul lui, bărbații nu vorbesc de obicei: despre suferință, despre ce a simțit în toți acești ani petrecuți în străinătate, despre dor. Era un univers complet nou pentru mine, pentru că nu îmi spusese niciodată nimic în legătură cu asta. A fost un șoc să aflu, pe de o parte, că are un șef abuziv, care îl exploatează și îl agresează, și că tata nu reușea să-i facă față, nu răspundea, nu i se opunea. Iar pe de altă parte, primeam aceste scrisori-video de la el, în care se deschidea față de mine, fiica lui, într-un mod la care nu m-aș fi așteptat niciodată. Acela a fost momentul în care am decis că aceasta e o temă pe care suntem gata să o atingem, atât eu, cât și el. Desigur, pe parcurs au apărut constant discuții – pe măsură ce înaintam cu filmările, trebuia să ne asigurăm că suntem în continuare pe aceeași poziție, că ne dorim acest lucru, că poate deveni ceva din care și alții să învețe. Dar abia atunci, când am primit de la el semnalul că e pregătit să facă pasul ăsta, am prins curaj. Atunci am luat camera și am mers în Moldova, unde am început să filmez împreună cu femeile din familia noastră.

Vorbim despre o poveste intimă și personală. Cum s-a intersectat această dimensiune cu experiența ta jurnalistică?

A contat foarte mult, pentru că de problema tatălui meu știam foarte bine cum să mă ocup de ea: cum să găsesc o asociație, un avocat, cum să adun dovezile necesare. În fiecare moment foloseam toate abilitățile mele din zona de presă, care și-au găsit imediat rostul acolo. Pe lângă experiența mea profesională, a contat foarte mult terapia pe care o făcusem în anii anteriori, pe care am continuat-o și o fac în continuare. Sunt convinsă că nu aș fi putut realiza acest film fără această pregătire, fără experiența mea în investigații privind exploatarea și abuzul împotriva muncitorilor migranți din România și Republica Moldova, și fără materialele pe care le scrisesem anterior despre violența domestică. În plus, în acea perioadă începusem să verbalizez anumite lucruri din interiorul meu, de care nu mă mai atinsesem până atunci. Cumva, eram pregătită ca toate aceste elemente să se alinieze pentru a putea să fac filmul, iar, din fericire, s-au aliniat.

Punți dincolo de tăcere

În procesul de filmare, a existat un moment în care ai înțeles mai profund efectele violenței asupra identității și comportamentului unui om?

Da, a fost o surpriză pentru mine, pentru că nu mi-a fost greu să mi-l imaginez pe tata ca figura autoritară supremă care mi-a dominat copilăria și o bună parte din viața de adult. Însă să-l descopăr în această postură diferită a fost surprinzător. A lucra cu această imagine și să internalizez informația despre el m-a ajutat cumva să activez zona de empatie din mine. M-a ajutat să lucrez cu el pentru că a venit la pachet cu vulnerabilitatea pe care a fost dispus să o arate. Aici ne-am putut întâlni și, în sfârșit, să fim pe aceeași lungime de undă. Mi-a permis să-l ajut și să cred, într-un final, că sunt demnă și că am instrumentele necesare pentru a-l susține.

Tăcerile care (nu) oferă soluții. FOTO: Arhiva personală

Cum a fost pentru tine să descoperi rănile tatălui tău – mai întâi cele fizice, evidente, și apoi pe cele invizibile, adâncite de abuzul psihologic de durată?

Nu știu dacă aș fi putut face altfel dacă aș fi aflat de la alte surse despre trauma și durerea prin care trecea, iar el nu ar fi fost dispus să mi le împărtășească. A fost esențial să văd acea urmă de umanitate și de vulnerabilitate, care mi-a permis să mă conectez cu el într-un mod în care anterior nu aș fi putut. Aceasta a funcționat în avantajul amândurora. Ce a făcut tata în filmul nostru a fost un mare act de curaj. Mulți spun că eu sunt curajoasă, dar pentru mine a fost o necesitate, o nevoie atât de mare încât nu am stat să mă gândesc la asta. Actul de curaj a fost al lui: să-mi mărturisească, să ne permită să-l filmăm și să ne arate cine este cu adevărat.

Cred că dacă am putea exersa acest tip de comunicare mai mult în societate – să construim poduri de comunicare cu cei cu care nu suntem de acord – am putea trăi într-o lume puțin mai bună. Procesul cu tata mi-a arătat cum putem construi astfel de punți, chiar și atunci când există dezacorduri profunde. Este un exemplu despre cum iertarea, empatia și deschiderea pot funcționa în relații dificile și, prin extensie, în societate.

Femeia, în toate cercurile violenței

Felul în care tatăl tău a fost tratat în Italia nu îi poate justifica comportamentul față de familie. Chiar dacă experiențele de acolo l-au rănit și umilit, atitudinea lui față de mama ta nu s-a schimbat: continuă să ridice vocea și să încerce să o controleze. Cât de greu este să corectezi tipare de comportament adânc înrădăcinate?

Cred că fiecare dintre noi ne dorim ca părinții noștri să se schimbe și să fie acei părinți ideali pe care ni-i imaginăm. Cred că acesta este un lucru deopotrivă naiv și normal. Spun „naiv“ pentru că, la un moment dat, am înțeles că nu poți cere cuiva care și-a trăit întreaga viață raportându-se la anumite modele și valori să schimbe totul peste noapte. Aceasta ar însemna o reconstrucție totală a identității respectivei persoane. Nu cred că este o cerință rezonabilă sau realistă. Putem însă să încercăm să situăm acea persoană într-un context și să ne raportăm la lucrurile acestea atunci când comunicăm sau încercăm să construim o relație. Tata s-a schimbat, cel puțin în relația cu mine și cu surorile mele. A existat o îmbunătățire și o schimbare de percepție, iar modul în care se raportează la noi s-a schimbat.

În schimb, în relația cu mama se întâmplă ceva care ține de dinamica dintre ei, asupra căreia noi nu avem niciun control, oricât de mult ne-am dori acest lucru. Mi-am dorit foarte multă vreme ca ei doi să se despartă și să se facă liniște în casă. Lucrul acesta nu s-a întâmplat, iar certurile erau și în copilărie mult mai dese, cu o atmosferă mult mai tensionată. Probabil că nici acum nu se va schimba radical, pentru că deja s-au instalat o rutină și o dinamică cu care ei s-au obișnuit. Este modul lor de a coexista, pe care eu nu-l înțeleg. Mi-e greu să fiu martoră la aceste discuții și momente, mai ales după toți anii în care am explicat ce a însemnat pentru mine să cresc expusă la astfel de situații. Cu toate acestea, momentul în care tata trece granița și ajunge în casă se activează ceva în el, ceva care nu știu dacă poate fi controlat, nici măcar de el, și cu atât mai puțin de cineva din afara lui.

Abuzul în mediul rural din Moldova pare să fi fost răspândit. Femeile par mai emancipate atunci când discută între ele. În ultimii ani sau decenii, lucrurile s-au schimbat în bine? Se fac pași concreți spre independență și eliberare?

Categoric, dar în același timp mi se pare că, cu cât facem un pas înainte, cu atât facem și unul înapoi. Evoluăm legal, oferind victimelor instrumente pentru a se proteja de agresori, pentru a raporta abuzurile și, uneori, pentru a-și construi viața și a-și redobândi independența și identitatea. Totuși, aceste resurse există de multe ori prea puțin, și doar în anumite cazuri.

Lina, curajoasa regizoare care și-a adus povestea pe marele ecran. FOTO: Chris Nemes

În același timp, asistăm la creșterea unui discurs violent împotriva femeilor, susținut și încurajat de unele curente politice de dreapta, inclusiv extremele acestora. Acest fenomen este foarte periculos și șterge din progresele făcute în ultimele decenii pentru protecția vieții umane și a drepturilor femeilor. De aceea, mi se pare foarte important să vorbim despre ceea ce se întâmplă nu doar în plan local, ci și internațional. Discursul împotriva femeilor și ura de gen devin tot mai proeminente și mai încurajate, iar asta mă face să mă întreb cât de fragil este sentimentul de siguranță în societatea noastră. Dacă ne uităm la numărul de cazuri de femicid din România, putem realiza că, deși începusem să mă simt în siguranță, acest sentiment este extrem de vulnerabil. Ne pune întrebarea: ce putem face pentru a nu permite ca această direcție periculoasă să continue și pentru a proteja cu adevărat victimele?

„Filmul a fost începutul unei reconcilieri cu propria poveste“

Ce ai învățat despre limite, despre curaj?

Nu știu, mi-e greu să răspund la această întrebare, pentru că eu nu am operat neapărat dintr-un loc de frică. Mai degrabă a fost ideea de rușine pe care am purtat-o foarte mult cu mine. O rușine pe care am internalizat-o și care m-a împovărat de-a lungul anilor, pentru că nu am vorbit foarte multă vreme despre ce s-a întâmplat în casa noastră. Nu am vorbit deloc, nici măcar cu Radu, înainte să mergem în Italia. El știa doar că am o relație mai distantă și mai rece cu tata, dar nu avea toate detaliile. Această rușine venea din credința că, dacă oamenii ar afla lucrurile despre tata, m-ar desconsidera și pe mine, m-ar considera vinovată pentru ce s-a întâmplat. Aceasta este o preconcepție comună atunci când vorbim despre victime, fie ele ale violenței domestice sau de orice alt tip.

Și ai depășit-o…

Pentru mine, filmul a însemnat un proces de eliberare, un act de renunțare la această rușine, care era o formă de captivitate. Momentul în care am spus lucrurile pe cameră și am vorbit despre ce am trăit s-a simțit ca o eliberare. Am simțit că pot să îmi asum întreaga poveste și identitate și că nu mai trebuie să ascund părți din mine. Nu am fost vinovată pentru lucrurile pe care le-am trăit. Mai degrabă decât un act de curaj, acest proces a fost pentru mine o muncă de asumare și vindecare. Pentru alții, poate părea un act de curaj, dar valoarea acestui gest este subiectivă și depinde de experiența și locul din care provine fiecare. Pentru mine a fost începutul unei reconcilieri cu propria poveste.

După această experiență, cum vezi relația voastră ca familie și cum te-ai schimbat tu personal?

Clar, da, categoric. Nu e evident de la început, dar bineînțeles că până nu s-a întâmplat nu știam că asta ar putea fi o consecință pozitivă. Acum ne înțelegem mult mai bine pentru că știm mai multe lucruri unii despre ceilalți, iar asta mi se pare foarte important. Înainte operam cu prejudecăți și încercam să aflu cât mai multe despre celălalt. Pentru că am verbalizat tot felul de informații pe care le țineam doar pentru noi și care ne apăsau și ne făceau rău, acum comunicăm mult mai ușor și relaționăm mai deschis. S-a ridicat un soi de văl care atârna peste noi ca familie, iar în locul lui există multă limpezime și ușurință în spațiul în care operăm. Acesta mi se pare un dar extraordinar pe care l-am căpătat – eu, dar cred că și ceilalți membri ai familiei. Ne-a unit, categoric, și ne ajută să ne descifrăm reciproc și să ne înțelegem mai bine față de cum o făceam înainte.

Filmul care aduce vindecare

Cum speri ca spectatorii să se raporteze la film și la povestea voastră personală?

Eu sper ca fiecare să ia din această poveste ceea ce are nevoie pentru el însuși. Să învețe ceva, să fie atins acolo unde are nevoie pentru a găsi puțină liniște și alinare – poate asta e tot ce îmi doresc. Ce mă bucură foarte mult este că, după fiecare proiecție, avem șansa unor conversații și întâlniri extraordinare cu oameni din public care fie au trăit experiențe similare, fie nu, dar care au fost atât de atinși de această poveste încât simt nevoia să vină la noi și să împărtășească acest lucru. Mi se pare cel mai important merit al acestui film: faptul că creează un spațiu în care oamenii se simt în siguranță și pot să ne împărtășească propriile lor povești, traume, exemple de vindecare sau pur și simplu lucrurile pe care filmul le-a trezit în ei. Aceste emoții pe care le-a trezit în ei filmul mă bucură maxim și mi se pare cel mai important. Când m-a întrebat cineva care a fost dorința mea cea mai mare în momentul în care am făcut acest film, am răspuns: nimic mai mult decât să fiu aici, în această sală, și să putem avea aceste discuții, care mi se par extraordinar de importante, mai ales pentru lumea în care trăim. Și, uneori, primesc reacții de genul: „Nu o să uit niciodată ce am văzut în seara asta“. Asta mi se pare ceva extraordinar și extrem de valoros.

Ce urmează pentru tine după „TATA“?

Sperăm la alte filme, dar călătoria cu tata încă nu s-a încheiat. Tocmai am aflat că filmul va fi distribuit în cinematografele din Germania în decembrie. Mai avem și festivaluri în toamnă – în Bulgaria, Italia, Germania – și cred că atât deocamdată. Filmul își continuă călătoria dincolo de lansarea în cinematografele din România, ceea ce mă bucură foarte mult, pentru că este un semn că există ceva universal în această poveste, ceva cu care rezonează oameni din diferite țări, cu contexte politice și culturale diferite. Totodată, atât eu, cât și Radu, am început să lucrăm la alte proiecte, mai mult sau mai puțin legate de film. Pentru mine, această perioadă este destul de solicitantă, mai ales că încerc să cresc și un bebeluș de șase luni, printre picături, dar cu mult ajutor și susținere din partea oamenilor din jur. Suntem implicați în alte proiecte și sperăm ca următoarele filme să nu mai dureze atât de mult și să nu fie atât de intense și de complicate, astfel încât să le putem aduce mai repede la lumină.