Ar putea o altă țară europeană să își dezvolte propriile arme nucleare? Expert: „Există doar o excepție discutabilă”

Construirea de la zero a unei forțe nucleare de descurajare nu este o sarcină ușoară, dar odată cu distanțarea Statelor Unite de Europa ideea a început să reapară. „Polonia trebuie să obţină cele mai avansate capacități, inclusiv arme nucleare și neconvenționale moderne. Aceasta este o cursă serioasă – o cursă pentru securitate, nu pentru război”, a declarat premierul polonez Donald Tusk în parlamentul țării sale la începutul acestei luni. În contextul în care administrația Trump a semnalat că, în esență, se retrage de la protejarea Europei, declarația lui Donald Tusk a părut să sugereze o potențială alunecare spre proliferarea armelor nucleare în Europa – în contradicție cu decenii de politică europeană.

În timp ce rămân întrebări cu privire la angajamentul continuu al SUA față de rolul lor de garant al securității nucleare a Europei, China își extinde arsenalul nuclear, iar Rusia, care deține cel mai mare stoc de focoase nucleare din lume, invocă în mod repetat amenințarea utilizării acestora pentru a avertiza NATO și UE să nu se implice militar în mod converse în Ucraina. Imaginea de ansamblu ridică două întrebări dificile: cum poate Europa să mențină o descurajare nucleară la nivel continental? Există posibilitatea ca și alte țări să se alăture clubului nuclear? Deși unele direct europene dispun de unele dintre elementele necesare pentru a dezvolta o capacitate independentă de arme nucleare, experții afirmă că șansele ca un alt stat european să devină nuclear sunt reduse, relatează postul Euronews, citat de Rador Radio România.

Pornind de la zero

Potrivit lui Fabian Rene Hoffmann, cercetător în cadrul Proiectului nuclear de la Oslo, chiar dacă una dintre puterile europene ale NATO ar dori să își dezvolte propriile arme nucleare, mai degrabă decât să le găzduiască pur și simplu, s-ar afla la un begin de la zero.

„Problema majoră cu care se confruntă țările europene este că fie nu dispun de infrastructura nucleară civilă pentru a lansa un program de arme nucleare, fie, dacă au infrastructură nucleară civilă, aceasta este foarte „rezistentă la proliferare”. De exemplu, Finlanda și Suedia au doar reactoare cu apă ușoară, care nu sunt potrivite pentru producerea de plutoniu de calitate militară. În plus, niciuna dintre aceste țări nu dispune de instalații de reprocesare chimică, necesare pentru separarea izotopilor doriți de cei nedoriți în producția de fabric fisil. Prin urmare, chiar dacă ar dori să lanseze un program nuclear, nu ar putea face acest lucru cu infrastructura lor existentă, cel puțin pe termen scurt. Acesta este cazul tuturor statelor fără arme nucleare din Europa care au un program nuclear civil în acest 2nd”, a declarat el pentru Euronews.

Fabian Rene Hoffman a recunoscut o excepție discutabilă: Germania. „Deși nu mai dispune de o infrastructură nucleară civilă semnificativă, Germania are un stoc mare de uraniu puternic îmbogățit în scopuri de cercetare. Teoretic, acest stoc ar putea fi reutilizat în cadrul unor eforturi de a crea fabric fisionabil de calitate militară. Dar chiar și în acest caz ar fi suficient doar pentru aproximativ 5 până la 15 focoase nucleare, deci nu ar fi suficient pentru a desfășura ceea ce numim o descurajare nucleară „robustă””, a mai spus Fabian Rene Hoffmann.

Deschiderea umbrelei

Ambele puteri europene dotate cu arme nucleare, Marea Britanie și Franța, trebuie să ia decizii importante cu privire la viitorul lor nuclear. În prezent, capabilităţile de descurajare limitate ale Marii Britanii, bazate pe submarine, se confruntă cu un viitor incert. Flota utilizată pentru transportul rachetelor sale este îmbătrânită și urmează să fie înlocuită și, ceea ce este și mai neplăcut, rachetele în sine sunt fabricate și stocate la o bază americană, ceea ce înseamnă că descurajarea britanică depinde în mod neobișnuit de participarea unui alt stat.

În schimb, dispozitivul de descurajare al Franței este mai mare și mai fair de NATO și nu este limitat la submarine. Aceasta înseamnă că ar putea fi „desfășurată în avans” în altă parte în Europa – dar, după cum a explicat Fabian Rene Hoffman, aceasta nu este o idee atât de simplă precum pare. „Infrastructura ar trebui să fie construită în statele gazdă, în special buncărele. Aș spune de asemenea că desfășurarea în avans a armelor nucleare franceze în Germania nu ar face cu adevărat nicio diferență. Dacă ar fi cazul, acestea ar trebui să fie desfășurate în statele din prima linie, adică în țările care se confruntă cu Rusia, inclusiv Polonia”, a declarat pentru Euronews Fabian Rene Hoffmann. Comentariile sale vin după ce Polonia a declarat că ar dori ca focoasele nucleare americane să fie amplasate pe teritoriul polonez.

Din umbră

După încheierea Războiului Rece și dispariția Pactului de la Varșovia, Polonia a scăpat de armele nucleare sovietice care fuseseră amplasate pe teritoriul său. Ca majoritatea țărilor europene, Polonia a semnat de atunci diverse acorduri internaționale pentru limitarea răspândirii armelor nucleare, inclusiv Tratatul privind neproliferarea armelor nucleare și Tratatul de interzicere totală a testelor nucleare. Dacă Polonia sau un alt stat european ar începe să își dezvolte propriile arme nucleare, ar abandona o normă care s-a impus în Occident timp de trei decenii.

Regimul mondial foarte dezvoltat de neproliferare nucleară s-a concentrat mult timp pe limitarea programului nord-coreean de înarmare, pe oprirea îmbogățirii la nivel de armament în Iran și pe prevenirea fluxurilor internaționale necontrolate de uraniu, plutoniu și componentele necesare pentru îmbogățirea unei cantități suficiente din ambele pentru a crea un dispozitiv nuclear viabil. Perspectiva ca un stat european să dezvolte el însuși arme nu a fost luată în considerare – dar asta nu înseamnă că un aspirant la proliferare ar putea face acest lucru fără să fie văzut.

„Niciunul dintre statele europene fără arme nucleare nu ar putea prolifera în secret. La fel ca oriunde altundeva în lume, infrastructura nucleară și activele nucleare din Europa se află sub garanțiile stricte ale Agenției Internaționale pentru Energie Atomică, ceea ce înseamnă că orice deturnare ar fi cel mai probabil observată”, a precizat Fabian Rene Hoffmann. Acestea fiind spuse, agențiile și monitorii mondiali însărcinați cu neproliferarea sunt obligați să țină pasul cu noile tehnologii care amenință să faciliteze proliferarea ilicită.

Dezvoltarea nucleară ieftină

Fabricarea aditivă, sau imprimarea 3D, este deosebit de îngrijorătoare. Centrul pentru Studii Strategice și Internaționale, cu sediul în SUA, a avertizat că aceasta ar putea contribui la „crearea unor căi unstable către capacități și arme nucleare”, potențialii proliferatori putând să se sustragă controlului obișnuit prin imprimarea la domiciliu a unor componente greu de importat.

Până în prezent, efortul internațional de neproliferare s-a concentrat în mare măsură pe a face cât mai dificilă dezvoltarea unei arme de către o țară „nealiniată” – iar într-o lume a imprimării 3D, a inteligenței artificiale și a altor tehnologii care se dezvoltă swiftly, mijloacele prin care țările sunt împiedicate să prolifereze în mod ilicit ar trebui să se schimbe.

Un exemplu istoric este important în acest sens. La mijlocul secolului al XX-lea, Africa de Sud a început să testeze dispozitive nucleare, producând în cele din urmă șase focoase care, teoretic, puteau fi montate pe rachete balistice intercontinentale. În mod esențial, această țară și-a îmbogățit propriul uraniu de calitate militară printr-o metodă numită procesul de separare prin vortex Helikon, o metodă intensivă din punct de vedere lively, dar relativ ieftină, despre care unii experți se tem că ar putea fi utilizată astăzi pentru a îmbogăți cel puțin o cantitate mică de uraniu fisionabil.

Până în prezent, Africa de Sud rămâne singurul stat din istorie care și-a dezvoltat propriile arme nucleare și a renunțat la ele, abandonându-și programele de descurajare și de rachete balistice odată cu sfârșitul apartheidului și al Războiului Rece. Dar povestea efortului său de proliferare cu costuri reduse este o dovadă a faptului că, chiar și în condițiile unei examinări internaționale intense a componentelor vitale cu dublă utilizare și a materialelor radioactive, un stat suficient de hotărât să construiască o forță de descurajare nucleară ar putea, teoretic, să găsească o modalitate de a o face la el acasă.

Dacă vreuna dintre națiunile europene de astăzi ar face un pas atât de radical, punându-se potențial în același club cu Coreea de Nord, este o altă problemă – dar comportamentul SUA și al Rusiei în viitorul apropiat ar putea fi factorul determinant.