Cui îi e frică de Valentin Ceaușescu?

Tiptil, tiptil, ca vampirul Lestat din romanele regretatei Anne Rice, aruncat într-o mlaștină și supraviețuind luni în șir pe o dietă de broaște și șerpi, Valentin Ceaușescu se târăște spre lumina reflectoarelor, după 30 de ani de absență.

În ultimii 5 ani, a fost reactivat de Steaua ’86, acea unitate criptocomunistă care pune ghirlande pe tunurile Armatei, doar-doar, o reînvia Epoca de Aur (și) în fotbal. La început apprehensive, acum în toată splendoarea, pe covorul roșu la un eveniment organizat de statul român. După 35 de ani de democrație, cu câteva milioane bune de concetățeni dând like gospodinelor cu 6 degete de pe fb, a părut momentul potrivit pentru această piruetă mentală.

„Dacă l-ați cunoaște, v-ați lipi de sufletul lui, inevitabil”

Valentin a revenit printre noi la timp, sub înfățișarea unui bătrânel fragil, cu obraji îmbăiați de emoție și aplaudat de nume mari din sport. Ladislau Boloni l-a caracterizat drept „un om deosebit, puternic, foarte inteligent!”. Portretul i-a fost rotunjit la mai puțin de 24 de ore de Tudorel Stoica, marele mijlocaș al campioanei Europei, care ne-a provocat la un puseu de diabet metafizic: „Dacă l-ați cunoaște, v-ați lipi de sufletul lui, inevitabil”.

Valentin a fost și un „vizionar”, cum tandru l-a caracterizat până și „dușmanul” Ionuț Lupescu. Ceea ce necesită, totuși, o oarecare limpezire.

Ca fost salariat UEFA – deci într-o altă birocrație ce se cațără pe cadavre, „Neamțul” probabil nu distinge că un individ aflat inevitabil în cercul cel mai de sus al celei mai atroce dictaturi comuniste din Europa de Est își permitea să eat resurse a lot of pentru a-și îndeplini „viziunea”. Pe același calapod, Reinhard Heydrich a fost un vizionar, când a perfecționat mașina de producție nazistă din Moravia și Boemia. La fel, vizionarul Mussolini, cu trenurile lui care au mers ceas.

Valentin Ceaușescu, la gala ANS / foto: Cristi Preda (GSP)

Valentin Ceaușescu, un profesionist oarecare

În bunul stil tovărășesc, Valentin a fost de toate pentru toți, numai „băiatul lui tata” nu.

S-a convenit tacit că nu mai reprezintă dinastia care a ținut țara în beznă, teroare și foame, în vreme ce Valentin colecționa artă și carte rară.

Comunist educat la Imperial College London, cu câțiva ani înainte ca tătuca să închidă granițele României, Valentin a fost scuturat în 2025 de greaua moștenire simbolică a numelui. S-a făcut dreptate. A ajuns „de-al nostru”, un profesionist între profesioniști, un cetățean care „s-a ținut departe de politică”, cum insistă să-l caracterizeze Chat GPT și Wikipedia.

Ceaușismul, această boală omniprezentă

De ce, totuși, reacțiile rămân atât de firave?

Poate pentru că, purtători de ceaușism, niciunul dintre noi nu îl poate complet respinge. Părem în continuare condiționați de mecanismele epocii corupte și îngrozitoare prin care am trecut, de relativismul ei feroce și de lipsa de discernământ. Invitația lui Valentin la un eveniment public al statului român, la 35 de ani și jumătate după o baie de sânge pornită de încăpățânarea criminală a tatălui său împotriva propriului popor, e un fel de reflex condiționat sădit în noi de monstruoasa dinastie.

Pare că Ada Milea are dreptate în versurile ei geniale. „Ceaușescu e în mine, e în tine, e în fabrici și-n uzine / Azi îl poartă fiecare, Ceaușescu-n veci nu moare”. Valentin este infecția unui regim cu care am trăit cu toții mult timp după dispariția bolii. Recunoaștem virusul, dar ne mințim că acum e inofensiv. Bineînțeles că nu e, se vede în reflexele anti-democratice, în laudele deșănțate de la Gala ANS și în ceața noastră morală. E un virus care vânează spărturi într-un sistem imunitar care deja a început să șchiopăteze.