Cum o greșeală de scriere a dus la formarea celui mai cunoscut cuvânt din lume
Din Toronto până în Timbuktu, din Buenos Aires până în Bangkok, din Parisul texan până la Parisul franțuzesc, există un sunet pe care aproape toată lumea îl recunoaște. Sunt doar două litere. Și totuși, cu ele poți spune aproape orice: „OK”. Este un cuvânt extrem de flexibil.
Poate însemna „bine”, dar și „așa și-așa”, pentru că „e OK” nu este același lucru cu „e doar OK”. Poate fi o confirmare sau doar un semn că ai înțeles. Poate spune „sunt bine”. Devine ușor un tic verbal, un cuvânt de umplutură, o aprobare, o autorizare, o ezitare sau o exclamație. Un simplu „OK!” poate schimba tot sensul.
Cum se pronunță
Funcționează în orice decor, de la romanele clasice până pe suprafața Lunii. Îl folosesc președinți și oameni obișnuiți, cercetători și vânzători. E, practic, cuvântul universal. Și totuși, e ciudat. Arată și sună ca o prescurtare. De obicei îl scriem „OK”; forma „okay” e mai târzie și mai rară.
Nu îl pronunțăm „oc”, ci spunem pe litere: „o” și „k”. Chiar și aspectul e atipic: un „o” rotund, lângă un „k” colțuros. În mod normal, un astfel de cuvânt nu ar trece filtrul unei limbi; de regulă, limbile primesc termeni noi care seamănă cu cei deja existenți. De unde vine, atunci?
Povestea interesantă a originii acestui cuvânt
Multă vreme, originea a fost un mister. Etimologii au făcut din „OK” o obsesie, propunând zeci de piste: inițiale germane, nume de orașe din Franța, expresii grecești, scoțiene sau africane, ipoteze legate de telegraf, tipografii ori armată. Fiecare teorie și-a găsit susținători și critici.
În anii 1960, cercetătorul Allen Walker Read a decis să pună capăt confuziei. A găsit cea mai veche apariție scrisă a termenului într-un ziar din Boston, datat 23 martie 1839. Acolo, „OK” era explicat ca o prescurtare pentru „all correct”, scris intenționat greșit: „oll korrect”.
La acea vreme, în Boston circula o modă a abrevierilor glumețe și a ortografiei voit greșite. „OK” a fost, la început, o farsă tipografică, o poantă de moment. Probabil ar fi dispărut repede, dacă nu intervenea politica, scrie incredibilia.ro.
În campania prezidențială din 1840, susținătorii lui Martin Van Buren – supranumit Old Kinderhook, după orașul său natal – s-au strâns sub numele de „OK Club”. Două litere sprintene, potrivite pentru slogane, bannere și conversații. De acolo, „OK” a intrat în circulație și nu a mai ieșit.
Nu toată lumea acceptă fără rezerve această filiație. Dar un fapt rămâne: „OK” a învins timpul. Nu era nevoie de el ca să umple un gol. Engleza avea deja „yes”, „good”, „fine”, „all right”. Ce a oferit „OK”, în schimb, a fost neutralitatea. O formă de acord fără a-ți lua un angajament emoțional.
Un mod de a spune „da” fără entuziasm, de a confirma fără a comenta, de a trece mai departe. „OK” a simplificat totul.