Cum să-ți faci părul ca o româncă autentică. Pieptănăturile și împletiturile tradiționale românești și balsamul neaoș pentru un păr lucios

Cochetăria în rândul femeilor era prezentă și în lumea satului românesc tradițional. Am fi surprinși cât de variate puteau fi împletiturile și coafurile româncelor din trecut. Nu mai vorbim de faptul că fiecare dintre acestea avea o însemnătate aparte. 

Țărănci românce FOTO Costumul popular românesc/Maria Bâtcă

În lumea satului românesc nimic nu era întâmplător. Nici gesturile, nici portul și nici coafura. Toate aveau o simbolistică aparte și urmau un ritual bine stabilit de secole. Româncele din lumea satului aveau o tradiție aparte a împletiturilor și pieptănăturilor meșteșugite. Fetele sau nevestele de gospodari aveau o bogăție de modele de coafuri mai ceva ca în ziua de astăzi. Doar că nu exista vopsea de păr și nici nu se purta părul scurt. În schimb știau să-și împletească și să-și înfrumusețeze podoaba capilară într-o multitudine de feluri. Evident, fiecare coafură era specifică unui eveniment sau moment din viața acesteia, nu erau purtate întâmplător.

Fată mare sau măritată? Coafura dă răspunsul

Principala diferențiere se făcea între fetele mari și femeile măritate. Cele mai spectaculoase împletituri puteau fi observate la fetele mari, bune de măritat. Era și de înțeles, trebuiau să-și impresioneze viitorul partener. În multe zone din țară era ultima perioadă din viață în care ceilalți flăcăi puteau să-i mai vadă podoaba capilară în toată splendoarea. Și asta fiindcă după măritiș, în public, trebuia să apară doar cu capul acoperit. Pieptănăturile fetelor mari, a domnișoarelor, gata de măritat, difereau în funcție de zona etnografică. De exemplu, în zona Brașovului, doar printr-o simplă pieptănătură, fata semnaliza flăcăii că are zestrea pregătită și că este gata de măritiș.

„În Șcheii Brașovului, dacă fata avea zestrea pregătită, ieșea la joc cu o singură coadă lăsată liber pe spate împodobită cu conchiu( floare de mireasă) și îmbrăcată în haine de mătase. În cazul în care ea nu era gata cu zestrea, ieșea la joc pieptănată cu două cozi, legată pe cap cu o panglică, împodobită cu o agrafă sau cu un trandafir, fiind îmbrăcată în androc și laibăr de postav ”, preciza Maria Bâtcă în „Costumul popular românesc”.

În Bistrița Năsăud, domnișoarele se pieptănau și se împleteau cu atenție, atașându-și diferite ornamente. „În comuna Șanț din județul Bistrița-Năsăud, fata mare se pieptăna cu cărare pe mijloc, părul fiind împletit în două cozi împreunate la ceafă într-o singură coadă în care se împletea o petea( panglică) lungă”, preciza Maria Bâtcă în lucrarea menționată anterior. 

O pieptănătură deosebită aveau fetele din zona Năsăudului. Acestea își făceau în păr, „păunițe”.

Adică se făceau cercuri din pene negre, în mijlocul cărora erau cusute mărgele multicolore. „Păunițele” erau puse în dreptul urechilor și legate la spate cu o panglică colorată. Din acea panglică se mai prindeau alte cinci-șase care atârnau pe spate.

În zona Vrancei fetele se pieptănau cu cărare la mijloc, cu părul împletit în două cozi, numite gâțe. Cozile erau duse apoi spre ceafă și întrepătrunse, obținându-se un coc lunguieț denumit cârcei. Fetele împodobeau acest coc cu flori naturale. Totodată, atunci când ieșeau la horă, adică la sărbătoare, fetele legau de aceste gâțe (adică cozi) niște pompoane din lână colorată care ajungeau până la mijlocul șalelor. Existau deasemenea numeroase alte decorațiuni folosite pentru împletituri și pieptănături. În anumite zone, tot la sărbătoare fetele nemăritate purtau „pletari de pițigoi” adică un fel de podoabă din bani mărunți găuriți, numiți pițigoi puși pe o sforiciă roșie, prinsă de cozi.

La nuntă pieptănătura fetei devenea un adevărat spectacol, la care lucrau trei-patru femei pricepute și câte șase ore. Ieșea ceva incredibil cu împletituri de păr, elemente decorative și podoabe. „În cadrul zilelor de sărbătoare sau în cadrul diverselor ceremonii, cum ar fi cea a nunții pieptănăturii i s-a acordat o atenție deosebită, găteala capului devenind cu acest prilej, o adevărată creație de artă, integrată organic și armonizată din punct de vedere decorativ și cromatic cu toate celelalte piese componente ale ansamblului vestimentar. La această vârstă de maximă frumusețe, prospețime și gingășie, măiestria și îndemânarea cu care se împletea și împodobea părul erau neîntrecute, cumulând numeroase elemente de ordin estetic”, preciza Maria Bâtcă, în „Costumul popular românesc”. 

„După nuntă nu mai vedea perișorul soarele”

După nuntă, fetele măritate nu mai aveau voie să iasă în public cu părul la vedere. Asta nu le oprea însă de la cochetărie. Existau diferite moduri de a-și exprima statutul social, fără să scandalizeze. Evident, mai ales femeile din familiile mai înstărite. Adică își făceau împletituri frumoase asortate cu tot felul de turbane, năframe sau tichii, în funcție de epocă și zonă etnografică. Călătorii străini, fie diplomați, fie cărturari, au lăsat mărturii despre felul în care-și purtau părul femeile măritate din Principatele Române.

„Îşi leagă un tulpan cu cusături pe cap şi pe faţă”, preciza Erasmus Schneider despre moda la moldovence.

 „Cele măritate îşi acoperă capul a doua zi după nuntă cu o maramă albă, adusă în jurul bărbiei şi legată la spate în două cozi lungi atârnate. Fetele îşi gătesc capul cu părul propriu, împletit în cosiţe, din care apoi formează un coc prins în ace”, scria despre aceleași moldovence și Dimitrie Cantemir în „Descriptio Moldaviae”.

Un călător austriac, din secolul al XVIII lea, în zona Dunării, spunea că femeile românce, purtau părul frumos împletit în cozi, adunate în coc și acoperit cu un fel de năframă. „Părul femeilor e împletit în cozi lungi, împletit pe cap, în formă de coc, aşezat de jos în sus, acoperit apoi cu un fel de turban colorat”, preciza acesta.

La rândul ei, englezoaica Lady Elisabeth Craven care ajunsese în București în secolul al XIX lea scria despre modul în care femeile valahe își purtau părul. „Avea o căciulă înaltă de samur, trasă înapoia părului, care era pieptănat în sus peste un fel de sul”, preciza aceasta. La finele secolului al XVIII lea, moldovencele mai înstărite, și evident măritate, sunt descrise ca având părul împletit în două cozi, prinse în vârf, peste care punea un fel de turban din năframă albă. 

Tratamente de păr la româncele de altădată

Româncele de altădată își îngrijeau destul de atent podoaba capilară mai ales fiindcă era deosebit de importantă așa cum se poate observa. Își spălau la intervale regulate părul cu apă și plante aromatice. În plus, și-l tratau cu unt. Practic, după ce-și spălau părul îl ungeau bine cu unt ca să lucească și să stea cât mai lins, mai ales atunci când aveau de mers la hore, să-și facă împletiturile de sărbătoare.