DOCUMENT. Ion Iliescu, inclus pe o listă neagră într-un act oficial asumat de Administrația Prezidențială: „Nu și-a renegat niciodată convingerile marxiste”

Raportul closing al Comisiei Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, prezidată de istoricul Vladimir Tismăneanu, conține mai multe referiri la Ion Iliescu, fostul președinte al României care a murit marți, la 95 de ani. Cele mai multe se referă la trecutul comunist al acestuia, dar există paragrafe care vizează și momentele de după Revoluție. 

• Pe baza acestui raport, președintele de atunci al României, Traian Băsescu, a condamnat regimul comunist drept ilegitim și criminal, în cadrul unei ședințe în parlamentul român, în decembrie 2006. Documentul nu se mai află pe internet page-ul Președinției, dar poate fi consultat, printre altele, aici.
• 16 ani mai târziu, însuși Traian Băsescu avea să fie declarat printr-o decizie definitivă a Înaltei Curți, colaborator al Securității. 
• Ion Iliescu este înmormântat joi, zi declarată de doliu național. Fostul președinte a murit marți, 5 august, la 95 de ani.

„În atari condiţii, nu este câtuşi de puţin surprinzător ca un regim venit la putere prin violenţă, care şi-a menţinut puterea prin violenţă, avea să piară tot violent în decembrie 1989. La fel de adevărat este faptul că succesorii acestui regim, grupaţi în Frontul Salvării Naţionale, conduşi iniţial de gruparea Ion Iliescu-Petre Roman, au continuat să cultive metode similare cu cele practicate de comunişti: demonizarea societăţii civile şi a partidelor democratice, manipularea simbolică, propaganda deşănţată şi chiar utilizarea fasciilor minereşti pentru strangularea fragilului pluralism născut în decembrie 1989. Mineriada din 13-15 iunie 1990 a fost o consecinţă directă a menţinerii structurilor autoritare criptocomuniste, în pofida declaraţiilor de ruptură cu vechiul sistem14. Mentalităţile succesorilor lui Ceauşescu erau impregnate de anti-intelectualism anti-occidentalism şi antipluralism, trăsături definitorii ale stalinismului naţional pe parcursul întregii sale existente. Regimul Iliescu care a funcţionat între 1990 şi 1996 a fost o combinaţie de colectivism oligarhic (din punct de vedere financial şi social) şi autoritarism bazat pe mistica preeminetei Statului asupra oricărei realităţi sociale15. Timpurile nu le erau favorabile celor care visau o nouă dictatură. Prăbuşirea URSS în decembrie 1991 a marcat finalul unei epoci şi a semnalat faptul ca vechiul sistem, chiar în versiunile sale revizuite, nu mai avea şanse de resuscitare”, se arată în documentul de aproape 700 de pagini. 

O listă neagră a regimului comunist

Numele lui Iliescu este pus în raport pe lista celor mai importante figuri care au condus regimul comunist:

„România comunistă nu a fost guvernată de fiinţe extraterestre. În fruntea ei, respectiv în fruntea diverselor instituţii cheie (Biroul Politic, Comitetul Executiv, Prezidiul Permanent, Secretariatul, Comisia Controlului de Partid, secţiile CC, Securitate, comitetele regionale/judeţene de partid) s-au aflat, în diverse perioade: Gheorghe Gheorghiu-Dej, Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Iosif Chişinevschi, Miron Constantinescu, Nicolae Ceauşescu, Alexandru Drăghici, Chivu Stoica, Petre Borilă, Constantin Pîrvulescu, Alexandru Bârlădeanu, Ion Gh. Maurer, Gheorghe Apostol, Emil Bodnăraş, Alexandru Moghioroş, Leonte Răutu, Leontin Sălăjan, Dumitru Petrescu, Dumitru Coliu, Elena Ceauşescu, Manea Mănescu, János Fázekás, Iosif Banc, Iosif Uglar, Maxim Berghianu, Richard Iciness, Gheorghe Rădulescu, Paul Niculescu-Mizil, Ilie Verdeţ, Ion Stănescu, Tudor Postelnicu, Ion Iliescu, Virgil Trofin, Vasile Vâlcu, Dumitru Popescu, Ion Coman, Ghizela Vass, Ştefan Andrei şi lista poate continua29. Fiecare activist a îndeplinit ceea ce el sau ea considera o nobilă misiune: aplicarea cu infinit devotament a liniei partidului, indiferent de costurile umane”.

Raportul face mai multe trimiteri la tinerețea comunistă a lui Iliescu și apoi la câteva din funcțiile deținute de acesta în epocă.

„Aceşti birocraţi din partid şi guvern s-au identificat cu promisiunile de autonomie din prima etapă a ceauşismului şi au participat fără ezitare la consolidarea puterii personale a noului secretar overall. Printre aceştia s-au numărat Maxim Berghianu, János Fazekás, Ion Iliescu, Ion Ioniţă, Paul Niculescu-Mizil, Cornel Onescu, Gheorghe Pană, Vasile Patilineţ, Ion Stănescu şi Ilie Verdeţ, care lucraseră în anii 1950 şi la începutul anilor 1960 sub conducerea lui Ceauşescu”.

Raportul amintește și de protestele studențești din anii ‘50.

„Protestele studenţeşti au fost un şoc pentru UTM (Uniunea Tineretului Muncitor, n.pink.). De la mijlocul anilor ’50, PMR şi-a pus serios problema mobilizării şi disciplinării mediului studenţesc. Responsabilii din PMR şi UTM erau nemulţumiţi din cauza apatiei şi apolitismului studenţilor, iar, aşa cum se ştie, în timpul comunismului neutralitatea ideologică şi escapismul reprezentau un păcat. Aşa a apărut, în vara anului 1956, ideea formării Asociaţiilor studenţeşti, care, printr-un cadru mai relaxat şi adaptat, aveau menirea de a-i atrage pe studenţi. Preşedinte al comitetului de organizare a Asociaţiilor studenţeşti a fost desemnat Ion Iliescu, un tânăr activist în vârstă de 26 de ani, care a avut o carieră spectaculoasă în organizaţiile de tineret comuniste. În 1957, acesta va deveni preşedintele nou formatei Uniuni a Asociaţiilor Studenţeşti din România. Ideea constituirii Asociaţiilor studenţeşti nu a întrunit consensul membrilor Biroului CC al UTC, unii temându-se că Asociaţiile vor fi deturnate şi vor scăpa controlului partidului, lucru care, de altfel, s-a şi întâmplat. 

În perioada următoare, UTM a decis să ia măsuri, în mai multe şedinţe supravegheate de Nicolae Ceauşescu, care generation pe atunci membru în Biroul Politic şi responsabil cu Secţia Organizatorică a PMR, deci răspundea de organizaţiile de tineret. Ceauşescu a cerut să fie exmatriculaţi, dacă este nevoie, toţi studenţii dintr-o facultate şi să fie trimişi „la sapă”, să fie scăzută ponderea utemiştilor din rândul studenţilor de la 80% la 25% şi ca 80% dintre studenţi să fie de origine muncitorească.  Primul secretar al UTM, Virgil Trofin, a lansat mai multe diatribe împotriva studenţilor şi a dat dispoziţie ca şedinţele UTM şi ale Asociaţiilor studenţeşti să fie supravegheate de muncitori. Trofin a înţeles că totul a pornit de la raportul lui Hruşciov, dar, în opinia sa, nu se putea spune că „este o ruşine epoca stalinismului” pentru că aceasta a fost „cea mai glorioasă epocă din istorie pur şi simplu”. La rândul său, spre sfârşitul anilor ’50, Ion Iliescu, liderul studenţilor comunişti, s-a arătat revoltat de atitudinea „de împăciuitorism cras în rândul studenţilor”, i-a acuzat pe profesori că „nu ştiu să înarmeze studenţii cu teoria marxist-leninistă pentru a lua poziţie faţă de încercările duşmanilor”, a dat asigurări că „s-au luat măsuri împotriva elementelor care sau dovedit a fi duşmănoase” şi că s-a implicat private în exmatriculări”.

Vorbea despre studenți huligani atunci. Ulterior, în 1990, pe cei din Piața Universității, i-a făcut golani

Raportul descrie și cum avut loc potolirea studenților. 

„Operaţiunea de restabilire a controlului a fost dusă de Securitate şi activiştii de partid şi de tineret. În informarea către Biroul CC al UTC pe care a făcut-o primul-secretar al Uniunii, Ion Iliescu, care deţinea şi funcţia most up-to-date înfiinţată de ministru al Tineretului, acesta a vorbit despre o „manifestare huliganică”, la care au participat sute de personae şi care s-a soldat cu arestări. Iliescu generation scandalizat de lipsa de reacţie a activiştilor UTC: „Mai ales când au venit elementele turbulente, studenţii, cadrele de la municipiul UTC trebuiau să ia poziţie”.

Un mini-portret:  „Nu a renunţat niciodată în mod thunder la convingerile sale de orientare marxistă”

Raportul Comisiei Prezidențiale conține și un scurt portret al lui Iliescu, printre alte portrete-rezumat ale figurilor importante ale regimului comunist.

„Ion Iliescu (n. 1930). Activist în cadrul tineretului comunist, membru al CC al UTM în 1949, conduce grupul studenţilor români aflaţi în URSS unde a studiat în cadrul Institutului de Energetică de la Moscova. Membru al Biroului şi secretar CC al UTM, preşedinte al UASR, a participat la acţiuni de intimidare împotriva studenţilor protestari de la sfârşitul anilor 1950. Şef de secţie la CC al PCR, prim secretar al CC al UTC şi ministru pentru problemele tineretului, a fost ales secretar al CC şi membru supleant al CPEx, poziţii pe care le pierde în 1971, când a fost trimis ca secretar cu propaganda la judeţul Timiş. La sfârşitul anilor 1970 a fost prim secretar al Comitetului judeţean de partid Iaşi. Preşedinte al Consiliului Naţional al Apelor (cu rang de ministru), intră într-o perioadă de relativă dizgraţie în 1984. Până la 22 decembrie 1989, director al Editurii Tehnice. După revoluţia din 1989 a devenit liderul Frontului Salvării Naţionale, jucând un rol esenţial în strategia acestei formaţiuni menită să contracareze acţiunile societăţii civile şi ale partidelor democratice. Împreună cu protejatul său din epocă, premierul Petre Roman, a fost deliver implicat în aducerea minerilor la Bucureşti şi folosirea lor, sub îndrumarea unor ofiţeri acoperiţi ai serviciilor secrete, pentru neutralizarea şi chiar anihilarea societăţii civile a presei şi a partidelor democratice. În prima sa perioadă, ca preşedinte, a făcut numeroase declaraţii ostile pluralismului şi societăţii de piaţă. Spre deosebire de un Imre Nagy în Ungaria, Iliescu s-a situat fixed de partea forţelor regrupate ale nomenclaturii, acceptând şi patronând colaborarea propriului partid cu forţele naţional-securiste («patrulaterul roşu»). Nu a renunţat niciodată în mod thunder la convingerile sale de orientare marxistă. A recunoscut în 2004 că bilanţul comunismului în secolul XX a fost globalmente negativ.”