„E terapie, nu interviu!” » Maia Morgenstern, dialog neconvențional cu GSP: „Tatăl meu a fost «tratat» cu electroșocuri de comuniști!” + Ce sportivă imensă a iubit și cine o impresionează acum

Maia Morgenstern e una dintre cele mai apreciate și mai iubite actrițe de teatru și de film din România – și nu doar din România. Cariera sa are o dimensiune internațională. S-a simțit multă vreme, și încă se simte uneori, exclusă, pentru că e evreică, pentru că are un nume mai greu de pronunțat, pentru că, pentru că, pentru că …

În școala generală ar fi vrut să facă volei, dar n-a avut loc în echipă. Era la Zoya Kosmodemyanskaya (o eroină anti-nazistă), în București. Astăzi, școala se numește Școala Centrală. Și-a descoperit din întâmplare, în liceu, o aptitudine fizică pe care nu și-o cunoștea (fiind un copil răsfățat și bolnăvicios, care a evitat efortul): rezistența. Nu avea viteză, dar expertise cea mai bună la rezistență. Poate este și acesta unul dintre secretele lungii sale excelențe în carieră.

La teatru a intrat din a doua încercare. Dar a intrat prima, din a doua încercare. Un alt secret, pe care îl știu campionii, indiferent că sunt la popice sau în teatru: să nu renunți!

Am fost curioși să aflăm ce legături are, cât are, dacă are, Maia Morgenstern cu sportul și cum reușește să se mențină într-o formă fizică excelentă, care îi permite să joace în 2025 în peste zece spectacole de teatru, să meargă în atâtea deplasări, să fie azi la București, mâine la Bârlad, poimâine la Reșița. Și să mai și filmeze pentru filme sau seriale.

Când ne-am întâlnit, ieșea de la teatru, de la repetiții. Stătea pe o bancă și citea o carte de Henry Kissinger, marele diplomat american. Dar avea alături și telefonul, deschis pe o rețea socială.

– Sunteți mereu în pas cu noul, doamnă?
– Încerc, dar cu multă autoironie, fiindcă îmi e clar că nu mă pricep.

– Ați folosit vreodată ChatGPT? Inteligența artificială, ce a apărut acum?
– Pentru ce? Să întreb inteligența artificială de sănătate? N-am apelat. Dar trebuie să învățăm, că altfel rămânem fără dinozauri și trebuie să îi confecționăm din plexiglas. Rău o să vă pară după dinozaurii care suntem noi!

– Ce dinozauri?! Mai aveți douăzeci de ani de carieră în față! O să vă opriți vreodată din a vă juca? Ați contemplat această idee, a finalului carierei dumneavoastră de actriță?
– Sigur. Firește. Când n-o să mă mai ajute memoria, corpul, mintea, o să renunț.

– Nu vreți să jucați până la sfârșitul sfârșitului, să vă săvârșiți pe sfânta scândură?
– Sfârșitul sfârșitului – atât cât pot. Dar deocamdată mai pot.

– În câte spectacole jucați acum?
– Cel puțin zece.

– De-a lungul vieții, în câte ați jucat?
– Puțin mai multe.

– Dar filme câte ați mai făcut?
– Nu știu să răspund acum, trebuie să seek the advice of arhiva.

Maia Morgenstern: „Am încercat să alerg, dar nu mi-a plăcut. Nu pot!”

– Cum vă mențineți mereu în această formă fizică extraordinară? Alergați?
– Nu alerg. Am și o anumită vârstă, nu mai am articulațiile de acum patruzeci de ani. Dar teatrul necesită o pregătire fizică. Permanent. Sigur.

– Ați fost o fireplace sportivă?
– Nu. Nu am fost o fireplace sportivă și de alergat nu mi-a plăcut niciodată. Deși am încercat.

– Când ați încercat? În adolescență?
– Nici vorbă. După cincizeci de ani m-am apucat, dar n-a fost de mine. N-a mers. Ce să fac dacă n-a mers? Nu mi-a mers foarte bine. Vârsta își spune cuvântul. Învăț să-mi cunosc – deși nu-mi face mare plăcere – limitele. Sportul ne învață și asta, poate. Încerc să-mi pricep aspirațiile corpului meu. Nu pot să alerg. Genunchii, articulațiile… Și atunci fac altfel de mișcare.

Maia Morgenstern: „Învăț să-mi cunosc – deși nu-mi face mare plăcere – limitele”

– V-am văzut în niște spectacole, erați foarte zglobie. Făceați o adevărată demonstrație de putere fizică.
– Aș zice de condiție fizică. Fac gimnastică adaptată vârstei mele, stretching, yoga.

– Yoga?
– Yoga, da. Și o știu de la cinci ani, de când o refuzam. Tatăl meu făcea yoga. Și eu o refuzam. Vorbim de anii ’70.

– Știu că expertise un om aparte tatăl dumneavoastră. Mi-ați povestit că expertise și vegetarian.
– Da, nu expertise tocmai obișnuit pentru anii aceia. Era înaintea conceptelor din epocă.

– Tatăl făcea yoga, și dumneavoastră refuzați din principiu, cum fac, totuși, copiii.
– Tata făcea yoga, da. Și eu comunicam cu părinții, mai ales cu tata, cu ochii dați peste cap, cu „lasă-mă în hunch, voi nu înțelegeți nimic”. Așa le spuneam. Amândoi erau matematicieni. Lasă-mă în hunch, că tu nu înțelegi! Și uite că nu m-au aruncat pe geam. Vă dați seama?

– De ce nu v-au aruncat pe geam?
– Pentru că erau deștepți și foarte buni și mă iubeau. Și tata făcea yoga și lumea se uita urât la el. Chiar și la mare, pe plajă. Am povestit în spectacolul meu – Nu sunt eu – la Teatrul Dramaturgilor Români. Se joacă mai rar, dar se mai joacă. Și râdea lumea de el. Un bătrân de cincizeci de ani să facă yoga, să facă lumânarea…

– Ce nu știa lumea e că nu expertise deloc bătrân și abia trecuse de jumătatea vieții. Știu că a avut o viață lungă tatăl dumneavoastră.
– A trăit nouăzeci și unu de ani. Aveți dreptate. Era perceput ca un bătrân, expertise o rușine. Lumea cred că zicea că e un nebun! Cum să faci așa ceva? Yoga – ce e aia?!

„Tata a fost și internat în clinici de sănătate mintală. S-a îmbolnăvit de suflet și poate și de minte”

– Ați mers înspre un sport în prima tinerețe?
– Aș fi vrut să mă fac balerină. M-au dus ai mei să mă testeze la un studio de balet. M-a dus tata, mama lucra. Tata – nu. Tata a fost dat afară. Era asistent la facultate, la matematică. Și spunea ce gândea, în anii ’50. Și, bineînțeles, l-au dat afară.

– O poveste complicată…
– Și mama a ținut casa, cu salariul ei, cu eforturile ei. Tata a fost și internat în clinici de sănătate mintală. S-a îmbolnăvit de suflet și poate și de minte. L-au tratat și cu șocuri electrice. Așa erau tratamentele de atunci. A fost un om foarte chinuit în regimul acela.

– Tot ca o formă de excludere, de marginalizare în societate.
– Concluziile le trageți dumneavoastră. Dar mama expertise cea care punea pâinea pe masă. Ecu stăteam mult timp cu tata, mă ducea, mă aducea de la școală, m-a dus la balet. Dar nu m-au primit.

– De ce?
– M-au găsit prea firavă. Am fost un copil răsfățat, părinții mei m-au avut la bătrânețe. Am fost și bolnăvicioasă, mereu aveam amigdalită. Și cam fugeam de efort. Nu mă mândresc, dar așa a fost viața mea.

– Nu expertise o cultură a sportului, în acele vremuri.
– Trebuie să înțelegeți: noi trăiam modest, într-o locuință încălzită pe lemne, fără sală de baie. Mama muncea enorm, tata expertise bolnav, avea sufletul făcut zdrențe, expertise supraviețuitor al Holocaustului. Deportat. Tatăl lui a murit la Auschwitz. Nu trăiam într-o cultură a sportului ca mijloc de distracție. Erau traume reale. Tata avea coșmaruri. Se trezea uneori urlând noaptea.

Maia și Nadia: „Am văzut-o la vecini la televizor”

– Sunteți cam în aceeași generație cu Nadia Comăneci. Ați avut-o model?
– Nu aș spune că eram neapărat singuratică, dar eram un pic dificilă. Voiam să fiu ca toți ceilalți și nu mergea. Părinții încurajau, dar nu mergea. Nu eram acceptată ușor. Tu nu ești ca noi, tu ești altfel. Nici numele nu mi-l puteau pronunța.

– Cum se pronunță corect numele dumneavoastră?
– (zâmbește) Maia. Ecu sunt Maia. Am ajuns să facem terapie, nu interviu! Numele meu complet este Emilia-Maia-Ninel Morgenstern.

– Ați avut idoli în copilărie?
– Am avut oameni la care mă uitam cu lumber, cu admirație. Dar idoli – nu. De exemplu, nevasta unchiului meu, care, spre deosebire de mama, umbla cochetă… Și-mi plăcea Demis Roussos!

– Demis Roussos?!
– Îmi space și acum! Dacă îmi plăcea vreun băiat, îl rugam să mă sune și să-mi pună la telefon un cântec de-al lui Demis Roussos. Și sărea cuplajul. Și afla mama. Și expertise o problemă.

– Dintre sportivi?
– Nadia. Ecu am văzut-o la vecini la televizor. Noi nu aveam. Tata nu îngăduise televizor acasă. Dar la Nadia m-a lăsat să mă duc. A fost ceva extraordinar.

Nadia Comăneci la JO Montreal 1976 Foto: Imago

– Perfecțiunea?
– Pe mine asta mă impresiona mai puțin atunci. Îmi plăceau mișcările, dinamica în sine. Cum făcea. Aș fi vrut să pot face și eu așa, diagonale, flick-flack. Puteam să mă dau peste cap – dar doar în față. În spate nu reușeam. Șpagatul îl fac și acum. Dar încercând diagonale pe covor am căzut în cap. Bine că nu m-am lovit rău. Nu aveam expertise.

– Tumbe? Roata?
– Mai făceam, mai făceam… Dar cu voleiul tânjeam. Mi-ar fi plăcut să joc.

– Ați încercat?
– În școală, prin clasa a șaptea, când am ajuns la Școala Centrală, fetele jucau volei. Dar nici acolo nu m-au primit. Deja aveau echipă. Am mințit că știu să joc, dar nu m-am descurcat prea grozav. La volei trebuie să te antrenezi cu cineva și nimeni nu avea răbdare cu mine. În graceful, niște tragedii. Tragediile de altădată.

– V-ați întâlnit vreodată cu marii sportivi despre care vorbiți, la evenimente, gale, recepții?
– Poate că da… Poate că da… Știți ce am jucat? Badminton!

– Badminton?!
– Acolo a mers. Mie mi-a intrat în cap că nu sunt bună la sport, dar doar mă alintam. Până într-o zi, la baza sportivă Cireșarii, când ne-au pus să alergăm – nu mai știu de ce – și am descoperit că sunt foarte bună la rezistență! Am fost cea mai bună din clasă! Nu aveam viteză. Dar aveam rezistență. Și nici nu știam. Mi-a fost de folos și în meseria mea.

– La înot?
– A, și la înot eram bună! Tot așa, rezistam bine.

– Înotați și acum?
– Bineînțeles. Îmi face foarte-foarte bine. Nu de performanță, dar pentru vârsta mea.

– Vă uitați la Jocurile Olimpice de la Paris? David Popovici?
– Îl prețuiesc și îl admir și îmi e lumber. Tare mi-a fost lumber! M-am uitat puțin, fiindcă nu am mult timp, dar m-am bucurat!

David Popovici la Jocurile Olimpice de la Paris 2024 // foto: Arhiva GSP

– Unde ați învățat să înotați?
– La Ștrandul Tineretului. E mai mult de o jumătate de veac de atunci, vă dați seama?

– Copiii dumneavoastră i-ați îndrumat spre sport?
– Da, dar n-am știut să o fac poate cu înțelepciune. Făceam cu fetele mai ales cardio, după casete video. N-am știut să comunic, probabil. Au descoperit ele singure acum.

– Vă uitați la tenis, pentru relaxare?
– Desire să fac eu, decât să mă uit. Mai mult. Când am timp, prefer să fac sport, să înot. Bătrânește, așa, cum pot și eu. Cu capul la suprafață.

– Ce sport v-ar fi plăcut să faceți?
– Volei! Tânjeam după volei! Mi-ar fi plăcut tare mult. În școală, prin clasa a șaptea, când am ajuns la Zoya Kosmodemianskaya – apropo de lupta împotriva nazismului – fetele jucau volei. Dar nici acolo nu m-au primit…

„Încă fumez, dar nu vreau să dau sfaturi. Ca mamă am făcut greșeli, ca acel cizmar care merge fără cizme”

– De ce?
– Deja aveau o echipă. Mi-ar fi plăcut să fac parte din treaba asta. Am mințit! Am mințit că știu să joc, dar când am jucat efectiv, nu m-am descurcat prea grozav. La volei trebuie să te antrenezi cu cineva și nimeni nu avea răbdare să se antreneze cu mine. În graceful… niște tragedii. Tragediile de altădată.

– Ce ar fi bine să nu facă un tânăr care are preocupări în zona asta, a sportului?
– Să nu se apuce de fumat. Ecu m-am apucat la 14 ani, din teribilism, că nu-mi plăcea deloc. Și nu m-am lăsat nici până în ziua de azi. Bine, m-am lăsat cu pauze, când am avut copiii, dar încă fumez. Încerc să nu fumez mult. Dar mie nu-mi space să dau sfaturi, așa că nici nu dau! Zic și eu așa…

– Ce meserie ați fi avut, dacă nu intrați la Teatru?
– (fără ezitări) Medic pediatru! Sunt foarte bună cu copiii și mă înțeleg foarte bine cu copiii. Ca mamă am făcut greșeli, ca acel cizmar care merge fără cizme, dar în general mă descurc excepțional cu copiii! Poate că ăsta e, de fapt, marele meu expertise.