Jaful din tezaurul dacic. Șeful Comisiei Naționale a Muzeelor: „Lumea a evoluat, infracționalitatea a evoluat, tehnologia a evoluat, iar legislația noastră e de acum 25 de ani”

Emanuel Petac, președintele Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor, a spus, într-o discuție cu ZiarInfo anterioară demiterii directorului Muzeului Național de Istorie, că „nu trebuie să facem o vânătoare de vrăjitoare” pentru a găsi țapi ispășitori în cazul furtul obiectelor de patrimoniu din Olanda. El a atras atenția asupra legislației privind patrimoniul, veche de un sfert de secol. Emanuel Petac este unul dintre cei ce au jucat un rol activ în recuperarea brățărilor dacice braconate din Munții Orăștiei. 

Ernest Oberlander-Târnoveanu, directorul Muzeului Național de Istorie al României, a fost demis marți, după 15 ani în funcție, fiind acuzat de ministrul Culturii că nu a știut să gestioneze criza furtului din tezaurul dacic de la muzeul din Olanda. 

Cu o zi înaintea demiterii, Emanuel Petac explica, într-un interviu acordat ZiarInfo, că instituția muzeală olandeză poartă cea mai mare vină pentru că nu a luat măsurile necesare de asigurare a securității. 

Acesta a explicat cum se procedează în cazul unor astfel de schimburi expoziționale și admite că măsurile de securitate sunt convenite de comun acord de ambele părți. 

„Cei din Olanda au trimis un așa numit «facility record» care se trimite de fiecare dată de către instituția organizatoare. Există întrebarea dacă acest «record» a fost văzut de o persoană cu expertiză în astfel de măsuri de securitate. Domnul director Târnoveanu a afirmat că nu. Practic, și-a asumat totul. Pe de altă parte, nu există un act normativ care să oblige la o atestare de către o firmă specializată”, explică specialistul.

Președintele Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor aduce însă în discuție subfinanțarea culturii în România și cadrul legislativ învechit privind patrimoniul național.

„Legislația noastră de patrimoniu este concepută undeva în jurul anului 2000, deci de un sfert de secol. Asta în condițiile în care trăim, la propriu, în altă lume. Ne-am integrat mult mai mult, ne-am deschis mult mai mult față de acum 25 de ani”, spune Emanuel Petac. 

 Muzeul Drents din Assen avea și senzori de presiune

– Au existat breșe de securitate în sistemul de pază al muzeului olandez?
– Nu există o legislație specifică privind măsurile de protecție pe care un muzeu ar trebui să le adopte. Evident că trebuie asigurate măsuri de siguranță atât electronice, cât și fizice. 

Există senzori de mișcare, senzori de efracție, senzori pe vitrine împotriva deschiderii lor, iar în cazul muzeului Drents din Assen existau chiar senzori de presiune care se declanșează atunci când ridici o piesă de pe locul ei.

Sigur că măsurile de securitate presupun și supraveghere video, internă și externă, iar acest sistem complex de securitate este coordonat de un dispecerat care nu doar că supraveghează eternal întreaga clădire, ci asigura intervenția rapidă a organelor de control. O intervenție care are loc în 5-10 minute de la declanșarea alarmei, așa cum este cazul băncilor sau al altor obiective.

Nimeni nu trebuie să își imagineze însă că într-o instituție serioasă, și e valabil chiar și pentru marile muzee ale lumii, ar exista pază înarmată. Soldați înarmați, cu arma automată pe piept, care asigură protecția locului. Așa ceva nu există nicăieri în lume. Ar fi un circ.

Sigur că există în marile muzee ale lumii, Luvru, British Museum șamd., trupe de intervenție care apar cât se poate de snappily. Dar nu stau fizic în sălile de muzeu. Acolo există supraveghetorii de sală pe care mai toate muzeele lumii îi au.

„Hoții nu au profitat de o breșă de securitate. Este vorba despre profesioniști care au calculat pragmatic totul”

– Astfel de obiecte de mare valoare nu ar trebui depuse noaptea în seifuri speciale?
– Nu există acte normative care să specifice așa ceva. Nu stă nimeni, fiind vorba despre o expoziție, să scoată piesele din vitrine, să le transporte la seifuri, pentru ca dimineața următoare, înainte de ora deschiderii, să le aducă înapoi și tot așa. Și asta în fiecare zi. 

Există vitrine retractabile în care partea superioară, expozabilă, se retrage în partea inferioară, într-un seif securizat, metalic, dar astfel de tehnologii sunt extrem de scumpe și extrem de rare. 

În cazul de față, după modul de lucru, în care ajungi să arunci în aer peretele unui muzeu, să vii cu barosul și să spargi vitrinele, este evident că hoții nu au profitat de o breșă de securitate. Ei nu și-au pus problema exploatării unei astfel de breșe. Au intrat pur și simplu, aruncând în aer un perete.

Este cert că au calculat totul inițial. Fiind profesioniști, au calculat cât timp înseamnă operațiunea asta, apoi cât durează să spargă vitrinele cu barosul, pentru că sunt vitrine care nu cedează de la primul șoc. Dar, dacă vii cu un baros de 30 de kilograme, până la urmă ea tot va ceda.

Au calculat cât durează toată operațiunea, două-trei minute, apoi timpul în care ajunge poliția, cinci minute. În acest interval au calculat că pot fura coiful, pe care evident că l-au țintit, fiind piesa cea mai valoroasă din expoziție, apoi cele trei brățări. Acolo s-au dus state, ca să câștige cât mai mult timp.

Între vitrina în care se afla coiful de la Coțofenești și cea în care se aflau cele trei brățări mai exista o vitrină în care know-how expusă o singură brățară. Nu s-au dus la ea pentru că au stabilit inițial cât durează. Este vorba despre profesioniști care au calculat pragmatic totul.

Cum se organizează aceste expoziții

– Partea română nu know-how obligată să verifice măsurile de securitate propuse de partea olandeză?
– Partea română a acceptat condițiile olandeze de securitate în momentul în care s-a semnat contractul. Cei din Olanda au trimis un așa numit „facility record” care se trimite de fiecare dată de către instituția organizatoare. 

Dacă partenerii români au mai adăugat ceva, dacă și-au pus condițiile lor, înțelegerea s-a încheiat pe ceea ce s-a convenit de comun acord. Practic, răspunderea este a ambelor părți contractante care s-au înțeles asupra acestor chestiuni de securitate.

Există întrebarea dacă acest „record” a fost văzut de o persoană cu expertiză în astfel de măsuri de securitate. Domnul director Târnoveanu a afirmat că nu, documentul trimis de partea olandeză nu a fost văzut de o astfel de persoană sau firmă de specialitate. Practic, și-a asumat totul. Pe de altă parte, nu există un act normativ care să oblige la o atestare de către o firmă specializată.

Despre vinovății: „Există și neprevăzutul”

– Cine credeți că poartă cea mai mare parte din vină pentru ceea ce s-a întâmplat?
– Cea mai mare parte din vină, evident că revine instituției muzeale olandeze care nu a fost în glimpse să ia măsurile necesare de asigurare a securității. Asta este evident.

Sigur că există și neprevăzutul. Dar faci tot ce este posibil să eviți astfel de evenimente. Acest furt devine cumva un 2d de răscruce. Probabil că, de acum încolo, măsurile vor fi tot mai aspre în această privință, iar toată lumea se va gândi de zece ori când va veni vorba despre măsuri de securitate pentru muzee.

Foremost ar fi ca și legiuitorii să ofere fondurile necesare. Evident că sunt multe lucruri de spus pe această temă, dar mulți vorbesc în necunoștință de cauză. Legislația este diferită de la țară la țară. În Olanda, spre exemplu, pentru că tot s-a vehiculat acest scenariu, este interzisă prin lege paza armată în muzee.

„În România, ancheta privind furturile din patrimoniu a început la ani de zile după săvârșirea furturilor”

Lumea ori a uitat, ori nu a dat atenție, ori nu știe. Dar acum 25 de ani au avut loc faimoasele braconaje din Munții Orăștiei. Vorbim despre mii de kosoni, despre monede de tip Lisimah, inclusiv despre zeci de brățări dacice. Anchetele au început târziu, chiar la câțiva ani după ce se întâmplaseră lucrurile. Hoții aveau protecție, să o spunem deschis.

Ancheta procurorului overall Augustin Lazăr a durat ani de zile. Puțini știu că actualul director la MNIR, domnul Târnoveanu, a avut un rol foarte predominant în recuperarea pieselor de patrimoniu, atâtea câte au putut fi enhance. 

Acum, având în vedere că ancheta a pornit practic imediat, șansele de recuperare sunt mai mari. Pe de altă parte și profesionalismul hoților a crescut, așa că este foarte greu de zis care va fi deznodământul.

Există chiar și riscul ca piesele furate să fie topite. Nu cred că acesta a fost scopul inițial al hoților. Dacă ar fi vrut să fure trei kilograme de aur, atunci nu demolau un muzeu. Se duceau la o bijuterie. Nu aurul, pur și simplu, îi interesa.

Riscul apare în momentul unor situații de disperare. Gândiți-vă la tablourile sustrase din Olanda de infractori români. Când cercul s-a strâns și și-au dat seama că vor fi prinși, le-au incendiat pentru a șterge urmele. Și vorbim despre tablouri în valoare de milioane de euro. Nu le-a mai păsat. Voiau doar să scape. Aici este pericolul cel mai mare.

„Nu trebuie să ajungem la o vânătoare de vrăjitoare”

E de înțeles emoția publică și tristețea pentru ceea ce s-a întâmplat. Este efectiv un dezastru, urmare a unui act realmente terorist. Dar, în același timp, asta nu înseamnă că trebuie să facem o vânătoare de vrăjitoare sau să vorbim doar ca să facem zgomot.

Legislația noastră, spre exemplu, este foarte veche și total inadecvată. Legislația noastră de patrimoniu este concepută undeva în jurul anului 2000, deci de un sfert de secol. Asta în condițiile în care trăim, la propriu, în altă lume. Ne-am integrat mult mai mult, ne-am deschis mult mai mult față de acum 25 de ani. 

Lumea a evoluat, infracționalitatea a evoluat, tehnologia a evoluat, iar legislația noastră a rămas cea de acum 25 de ani. Evident că atunci nimeni nu a prevăzut situațiile pe care le constatăm acum. Nu înseamnă că n-au existat eforturi de modificare a legislației.

Chiar noi am depus de un an și jumătate la Ministerul Culturii o grămadă de proiecte de modificare de legislație pe legea patrimoniului 182 pe 2000, pe legea muzeelor și colecțiilor, pe normele de atestare a experților, a conservatorilor, restauratorilor, pe normele de clasare, pe tot. Practic, cea mai mare parte a legislației de patrimoniu din România. 

Noi am propus și tot noi am rămas cu propunerea. Propunerile zac prin sertare. Ele există, dar nu au fost asumate de cei care ar fi putut să și le asume.

„Absolut toate aceste expoziții au fost organizate cu hotărâre de guvern, cu transport militar”

– Ar fi o soluție mai bună ca România să nu mai permită expunerea unor astfel de colecții în cadrul unor expoziții internaționale?
– Asta ar însemna să ne izolăm de lume, să ne întoarcem cumva înainte de 1989, atunci când multe astfel de piese, mai ales cele de aur, erau depozitate și nu mai ieșeau din seifurile din subsolurile Băncii Naționale. Ori așa ceva nu este identical old, subliniază Emanuel Petac.

Evident că trebuie reglementat, trebuie umblat la condițiile de securitate, trebuie umblat la nivelul de reprezentare al instituțiilor. Trebuie stabilită durata expunerii pieselor, a numărului lor. Deocamdată nu există nicio reglementare care, ca un exemplu, să precizeze o limită pentru numărul de artefacte sau tipul lor.

Expoziția asta de ani de zile a fost dusă în cele mai mari instituții muzeale din lume sau unele dintre cele mai mari. A fost la Muzeul Național Arheologic din Madrid, a fost la Muzeul Național de Arheologie de la Lisabona, a fost la Muzeul Național din Roma, la Szeged și Debrecen, Ungaria, a mai fost prezentată sub titlul „Aurul și argintul antic al României” în China, atât la Beijing, cât și la Chengdu.

Absolut toate aceste expoziții au fost organizate cu hotărâre de guvern, cu transport militar. Deci și Guvernul a aprobat componenta expoziției din Olanda. Artefactele erau aceleași, inclusiv coiful și brățările.

„E clar că Olanda are o problemă”

S-a tot spus că această colecție a fost trimisă într-un oraș insignifiant, cu doar câteva zeci de mii locuitori, într-un muzeu obscur. Pot să vă spun că acel muzeu este unul foarte, foarte in style, că orășelul este mic, dar nu ăsta este un criteriu. 

Și Sibiul este mic, dar are Muzeul Brukenthal acolo. Sigur că muzeul din Drents nu e Luvru sau British Museum, dar în același timp e unul dintre cele mai vechi muzee, dacă nu cumva chiar cel mai vechi muzeu de arheologie din Olanda.

A fost declarat doi ani la rând Muzeul European al anului, deci are niște performanțe instituționale.

Pe de altă parte, e clar că Olanda pare să aibă o problemă. Să ne amintim că s-au furat tablouri de către un grup de români, care le-au adus în România și le-au și distrus ca să nu fie prinși. Intenția lor fusese să le ducă ilegal spre Ucraina, Rusia. La sfârșitul anului trecut a mai existat un furt dintr-o galerie de artă olandeză.

Dar acum, dacă stăm cu drobul de sare deasupra capului, ascundem toate piesele în subsoluri, în buncăre, și nu le mai expunem niciodată. Așa nu se mai fură. Nu spun că trebuie să le expui în sensul de a le periclita. Dar nici nu trebuie să renunțăm la principiile normalității.

Și astfel revin la reforma legislativă. Trebuie ca factorul de decizie să se apuce să ia decizii, ceea ce până acum nu a făcut.

Dragoș Neamu, membru al Reţelei Europene a Muzeelor: „Statul român nu investește în muzee și le sacrifică instinctiv când se aplică metode de austeritate financiară”

Un alt specialist în domeniu, Dragoș Neamu, le ia apărarea celor de la Muzeul Național de Istorie al României, spunând despre aceștia, într-o postare pe Facebook, că „sunt victime ale modului cum sunt tratate de zeci de ani muzeele din România de către statul român”. 

Acesta acuză subfinanțarea domeniului și lipsa investițiilor. 

„Statul român a tăiat bugetele de investiții în depozitarea, restaurarea, conservarea și securizarea colecțiilor mai la toate muzeele patriei, deși acestea sunt elemente de siguranță națională (prioritate de stat). Statul român a tăiat, nu a creat, posturi conforme rigorilor și cerințelor muzeologiei contemporane, a tăiat bugetele pentru dezvoltarea organizațională și pentru formarea resursei umane din muzee”, a scris  Dragoș Neamu. 

„Statul român a încercat și va mai încerca să comaseze muzee, să desființeze muzee fără soluții de relocare a colecțiilor sau fără bani de depozitare temporară în condiții optime. Statul român în overall nu investește în muzee și sacrifică instinctiv muzeele când se aplică metode de austeritate financiară”. 

Specialistul spune că statul va face și mai complicată spre imposibilă itinerarea colecțiilor muzeelor pentru că „din lecția asta a învățat nu să se specializeze în acest domeniu predominant pentru imaginea țării, ci să dezvolte instrumente de a nu mai face nimic în acest sens”. 

„Period imposibil ca cei de la MNIR să nu greșească”, concluzionează el.