Lecțiile istoriei: ce au pățit rușii, acum 85 de ani, când au invadat Finlanda. Istoric: „Exact același lucru se întâmplă și în Ucraina”

În urmă cu mai bine de 85 de ani, URSS a atacat Finlanda, căreia i-a smuls o importantă parte din teritoriu, însă plătind chiar și prețul reputației internaționale și cu zeci de mii de morți și răniți.

Războiul Finlandei a durat o jumătate de an. FOTO: AFP

Pe 30
noiembrie 1939, aproape jumătate de milion de soldați sovietici au
trecut frontiera de stat a Finlandei începând ceea ce avea să
rămână în istorie drept „Războiul Iernii“.
Atacul venea după cererile insistente ale URSS de a face un schimb
de terenuri cu Finlanda, cu scopul de a îndepărta granița de
Leningrad (Sankt Petersburg) din cauza temerilor față de o posibilă
invazie nazistă a URSS prin Finlanda. Aceasta din urmă a refuzat
schimbul. Strategii armatei sovietice plănuiau să-i ofere
dictatorului Iosif Stalin o victorie rapidă, însă socoteala de
acasă nu s-a potrivit cu cea din târg. Deși URSS a câștigat
războiul, ocuparea țării a durat luni întregi, iar pierderile
armatei sovietice au fost severe. Nikita Hurșciov, liderul sovietic,
își amintea mai târziu că „noi toți – și mai ales Stalin –
am simțit victoria ca pe o înfrângere în fața finlandezilor. A
fost o înfrângere periculoasă pentru că arăta inamicilor noștri
că URSS este un colos cu picioare de lut“.

Într-un
interviu pentru „Weekend Adevărul“, istoricul Silviu
Miloiu, președinte al Asociației Române de Studii Baltice și
Nordice, arată desfășurarea pas cu pas a acestui conflict, dar și
cum istoria se repetă într-o anumită
măsură în Ucraina, unde Rusia e pe cale să câștige à la Pirus
un război care ruinează ambele țări.

„Weekend Adevărul“:
Pe 30 noiembrie 1939, Uniunea Sovietică invada Finlanda, în ceea ce
avea să fie cunoscut drept
„Războiul de iarnă“. Ulterior, pe 12 martie 1940, adică acum
85 de ani, Guvernul de la Helsinki accepta condițiile unei păci
împovărătoare și cedarea unui important teritoriu. Cum arăta
lumea, Europa în special, în
anii premergători războiului și cum s-a ajuns la acest conflict?

Silviu Miloiu:
În anii ’30, Europa deja era împărțită cumva între puterile
totalitare și țările democratice –
practic, avem două dintre țările care la Tratatul de la Versailles
din 1919 fuseseră considerate paria în cadrul societății
internaționale, Uniunea Sovietică și Germania. Ambele au acționat
ca puteri revizioniste – acest
revizionism care generează o cascadă de alte evenimente ce au dus,
într-un final, la cel de-Al Doilea Război
Mondial. În felul acesta și maniera în care era organizată
pacea – așa cum fusese decisă prin
ordinea mondială stabilită la tratatele de la Paris din 1919-1920
– s-a schimbat profund, ceea ce va duce la încercările din
1939 de a o mai păstra cumva în Europa.
Numai că fiecare dintre puterile mari înțelegea
pacea diferit.

În ce
fel?

Pe de o parte,
Franța și Marea Britanie încercau să conserve nu doar pacea, cât
și echilibrul continental. Pe
de altă parte, state precum Germania sau
Uniunea Sovietică acționau în sensul de a schimba ceea ce fusese
deja stabilit în cadrul ordinii mondiale de după Primul Război
Mondial. Și așa se ajunge la negocierile din primăvara anului
1939, care cred că sunt foarte interesante. E vorba despre negoceri
în care se încearcă cumva ținerea în frâu a Germaniei lui
Hitler de către o potențială coaliție stabilită între Marea
Britanie, Franța și URSS. Numai că
negocerile, care s-au desfășurat la
Moscova începând din primăvara anului 1939,
au pus față în față, în mod clar,
niște puteri cu perspective și valori
diferite, cu atitudini și ambiții diferite.

Războiul iernii a distrus o parte a Finlandei. FOTO: Getty Images

Jocul pervers al sovieticilor

Cum a jucat la două
capete Moscova?

Uniunea Sovietică nu era
departe, în realitate, de Germania – în
esența lor niște totalitarisme antidemocratice,
ce-i drept,
cu forme de manifestare oarecum diferite. Cele
două state aveau o perspectivă comună asupra situației
internaționale, diferită decât cea a
Marii Britanii și a Franței, state democratice încă în acel
moment. În ciuda speranțelor că o
coaliție între Marea Britanie, Franța și Uniunea Sovietică va
ține în frâu Germania și în felul acesta va putea să
preîntâmpine un război mondial, în realitate o lovitură
neașteptată în planul relațiilor internaționale îi va duce la
aceeași masă pe Hitler și pe Stalin.

Vă referiți la celebrul
pact Ribbentrop-Molotov, cunoscut la noi după ce a ciuntit țara. De
ce a fost însă atât de important la nivel european și chiar
mondial?

Așa e, Hitler și Stalin au
bătut palma prin intermediul lui Ribbentrop și Molotov care s-au
reunit la Moscova. Sigur că și Stalin a fost prezent fizic acolo,
dar Hitler doar prin telefon. Cei doi miniștri de
Externe au elaborat și semnat pactul Ribbentrop-Molotov, așa
cum îl cunoaștem noi astăzi, un pact care împărțea sferele de
influență în Europa Centrală Răsăriteană între cele două
mari puteri totalitare. Acesta a fost practic sfârșitul apocaliptic
al ordinii mondiale din perioada interbelică și intrarea către cel
de-Al Doilea Război Mondial.

Și cum și-au împărțit
cele două mari puteri sferele de influență în jumătatea de Est
a continentului?

Așadar,
în acest pact, pentru Molotov s-au
delimitat sferele de influență foarte clar, de exemplu în Polonia,
în țările baltice, Finlanda, dar și în cazul României
– singura
referire făcându-se la Basarabia și acele teritorii care erau de
puțin interes pentru Germania, dar de mare interes pentru Uniunea
Sovietică. Până la urmă,
o formulare destul de ambiguă a permis preluarea Bucovinei de Nord
și a Ținutului Herței. În orice caz, aceasta a dus la eșecul
încercării Marii Britanii și Franței de a mai salva ce se mai
putea, dar totodată a dus și la începutul războiului mondial prin
atacarea de către Germania nazistă a Poloniei la 1 septembrie 1939,
urmată de atacarea de către Uniunea Sovietică a unei Polonii
cvasi-înfrânte la două săptămâni și
jumătate după aceea. În felul acesta, armata nazistă și cea
sovietică s-au întâlnit pe cadavrul Poloniei îngenuncheate. După
momentul îngenuncherii Poloniei, sigur că întreaga Europă
centrală și răsăriteană era în pericol. Războiul mondial
începuse pe data de 3 septembrie odată cu declarațiile de război
ale Franței și Marii Britanii adresate Germaniei, iar Uniunea
Sovietică se grăbește să își asume cât mai mult din prada pe
care o stabilise împreună cu Hitler prin pactul Ribbentrop-Molotov.
A făcut-o în așa fel încât, într-o
politică de despicare piesă cu piesă a ordinii internaționale din
Europa răsăriteană și în nord, a
început să-i cheme pe emisarii țărilor baltice rând pe rând la
Moscova unde li s-au impus tratate care,
chipurile, ar fi trebuit să asigure
securitatea regională, dar care în realitate
impuneau prezența Uniunii Sovietice și a Armatei Roșii cu
trupe pe teritoriul țărilor baltice.

Ce s-a întâmplat
atunci, mai exact?

Armata Roșie a invadat
treptat țările baltice, iar prima care a avut de suferit a fost
Estonia, care a trebuit să treacă prin
experiențe absolut dramatice ale negocierilor de la Moscova și a
trebuit să încheie tratatul din 30 septembrie 1939. La fel s-a
întâmplat apoi cu Letonia, pe 5 octombrie, dar și cu Lituania,
pe 10 octombrie. Practic,
am asistat la o adevărată cavalcadă de asemenea inițiative
diplomatice ale Uniunii
Sovietice, care au fost întotdeauna
asociate cu presiuni foarte mari, presiuni militare, cu mobilizare,
cu amenințare, adică exact toate acele lucruri pe care Uniunea
Sovietică se angajase că nu le va face
prin tratatele pe care ea însăși le semnase, ba chiar uneori chiar
le inițiase în anii ’30.

Cerințe la extreme

Următoarea pe listă a
fost Finlanda. Cum au acționat rușii, în primă fază?

Așa e, în felul acesta s-a
ajuns practic și la situația Finlandei,
pentru că ea nu era privită în mod
diferit față de celelalte state baltice în
pactul Ribbentrop-Molotov. Pe 5 octombrie 1939, guvernul finlandez a
fost invitat să trimită o delegație la Moscova pentru a discuta
chestiuni politice concrete. Deci cam acesta
a fost începutul negocerilor dintre Uniunea Sovietică și Finlanda.
Ce-i drept, până în acel moment,
sovieticii fuseseră destul de activi,
iar Derevjanski,
ministrul plenipotențiar sovietic de la Helsinki, elaborase chiar un
set de propuneri minimale și unul cu propuneri maximale pe care URSS
să le aibă în vedere în relația cu Finlanda.

Ce solicitări aveau
sovieticii în cele două variante?

Un program minimal care,
sigur, pe lângă faptul că cerea Finlandei să cedeze insule din
Golful Finic și să permită o bază navală și aeriană sovietică
la Hanko, mai includea și cedarea unei părți a istmului Kareliei,
a părții vestice a Peninsulei Pescarilor, de la Marea Barents.
În programul maximal erau solicitări mult mai mari,
printre altele, li se cerea finlandezilor
să cedeze partea sud-estică a
teritoriului din jurul Vyborg, în limba rusă, regiunea Pechenga de
la Marea Barents. Și, sigur, pe lângă Hanko și celelalte aspecte
pe care deja le-am invocat, la fel ca în cazul celorlalte state
baltice, finlandezilor li s-ar fi cerut,
potrivit acestui plan care va fi în realitate respectat,
și semnarea unui tratat de asistență mutuală cu Uniunea
Sovietică. Din punct de vedere diplomatic, acestea ar fi
începuturile care au dus mai apoi la conflictul respectiv.

Tactica finlandeză

Se temeau sovieticii că
Finlanda ar putea fi folosită de Germania pentru a ataca Uniunea
Sovietică venind din zona baltică?

Exact acestea au fost
motivele pe care le-au menționat sovieticii, printre altele.
Finlanda a insistat că nu se pune problema să se întâmple acest
lucru, dar nu au fost ascultați în timpul negocierilor. Exista,
într-adevăr, o preocupare mai veche a
sovieticilor că Germania ar fi intenționat să folosească Finlanda
pe post de cap de pod pentru a ataca Leningradul.

Război pe schiuri în Finlanda. FOTO: Getty Images

Ce soluții au încercat
finlandezii la masa negocierilor, pentru a opri din fașă invazia
rusă?

Practic, Finlanda a trimis o
delegație care, spre deosebire de cele baltice, nu s-a grăbit să
ajungă la Moscova, ci a chemat un diplomat,
pe Juho Kusti Paasikivi, viitorul președinte al Finlandei, să se
deplaseze dinspre Stockholm către Moscova.
Așa au încercat finlandezii să mai câștige puțin timp.
Însă, în discuțiile pe care le-au avut la Moscova, Uniunea
Sovietică, reprezentată de Molotov, uneori și de Stalin, a invocat
faptul că, deși finlandezii insistă că nu vor ataca URSS
și nu vor servi drept punte pentru un atac de către o altă mare
putere, cu toate acestea, lucrul acesta se poate întâmpla. De fapt,
poziția Finlandei în acel moment era una fermă de neutralitate,
exact ceea ce i-au explicat membrii delegației finlandeze.

Putem
spune că situația a semănat cu cea dinaintea
invadării Ucrainei, când rușii au cerut Kievului să nu adere la
NATO.

Așa e, Uniunea Sovietică a
motivat în felul acesta, a apelat și atunci la argumentul nevoii
sale de securitate, exact așa cum s-a întâmplat și acum în
preliminariile războiului cu Ucraina. Însă nu a fost doar atât:
mai târziu, în 1940, Uniunea Sovietică va insista în discuțiile
cu Berlinul asupra anexării totale a Finlandei.

Care
a fost reacția lui Hitler?

Nemții au spus un „nu“
hotărât, pentru că Hitler și Ribbentrop considerau că au făcut
suficiente concesii Uniunii Sovietice. Între timp fusese impus
tratatul care a sfârșit acest război cu Finlanda din 12 martie
1940 și fuseseră anexate țările baltice,
Basarabia, Bucovina de Nord etc., iar
Germania se simțea deja prea puternică pentru a fi de acord să mai
facă alte concesii Uniunii Sovietice. În plus, la Berlin se
considera că în vreme ce germanii își sacrificau viețile pentru
a obține teritorii și zone de dominație, sovieticii le obțineau
ca un fel de premiu de consolare din partea Germaniei. Așa că,
germanii nu mai erau de acord să facă asemenea concesii, mai cu
seamă că între timp au putut să constate și capacitatea aparent
redusă a URSS de a purta un război modern
în cazul Finlandei. De altfel, în acel moment,
germanii erau destul de deciși să lanseze Operațiunea Barbarossa,
prin urmare atacarea Uniunii Sovietice, așa cum s-a și întâmplat
aceasta începând cu 22 iunie 1941.

Raportul de forțe: David contra Goliat

Cum au început
ostilitățile în Finlanda?

Generalul Merezkov, care a
condus această campanie în prima sa etapă, promisese că,
în relativ puțin timp, o săptămână-două,
îi va oferi pe tavă Finlanda lui Stalin.
Și lucrul acesta era destul de agreat la Moscova, pentru că mai
toți planificatorii militari, sursele de intelligence și așa mai
departe considerau că, pe de o parte, Finlanda are o armată
insuficient pregătită pentru un război modern –
lucru perfect adevărat.
Pe de altă parte, apreciau că, în
momentul în care va începe războiul, va fi un colaps al apărării
finlandeze, că mișcările de stânga se vor alinia Uniunii
Sovietice. Este, de fapt, și prima formulă pe care o gândiseră
sovieticii, prin stabilirea unui
guvern-marionetă pe care ar fi dorit să-l
impună la Helsinki, un guvern condus de comunistul
Otto Wille Kuusinen.

Două armate biciute de iarnă s-au înfruntat în tranșeele din Finlanda. FOTO: Getty Images

Totuși,
într-o primă fază, rușii au eșuat. Ce s-a întâmplat în prima
etapă a ofensivei?

Socoteala de acasă a
rușilor nu s-a potrivit cu cea din târg, pentru că, în realitate,
finlandezii s-au dovedit un popor mult mai unit decât anticipaseră.
Ceea ce nu au putut să înțeleagă sovieticii a fost susținerea pe
care sistemul politic finlandez o avea din partea finlandezilor în
general, inclusiv a celor de stânga, a celor mai mulți dintre cei
de stânga. Rușii nu au înțeles această idee, acest sentiment
patriotic, până la urmă, în sensul cel mai pozitiv i-a animat pe
finlandezi, ceea ce a făcut posibil ca, în
ciuda disproporției uriașe de forțe, lucrurile să meargă diferit
de strategia pe care o aveau sovieticii.

Care era raportul de
forțe în teren?

Practic, trupele sovietice
din districtul militar Leningrad care au atacat dispuneau de
superioritate de 3 la 1 ca număr de soldați, 80 la 1 în privința
tancurilor, 5 la 1 în privința artileriei, 5,5 la 1 în domeniul
aviației. Și aici trebuie ținut cont de faptul că și puținele
tancuri, piese de artilerie sau avioane pe
care le aveau finlandezii erau de modă veche și doar câteva
fuseseră achiziționate la o dată recentă
din Marea Britanie. În plus, foarte mulți dintre soldații
finlandezi nu văzuseră niciodată un tanc și prima lor reacție a
fost de a intra în panică, dar ulterior au reușit să identifice
această metodă, celebrele cocktailuri Molotov, pentru a lupta
împotriva sovieticilor. Așa că, dintr-o
armată care totuși se temea și avea sentimentul acesta al
inferiorității, armata finlandeză a devenit încrezătoare în
forțele proprii și mai ales animată de acest ideal național care
i-a făcut pe oameni să simtă că e un
lucru absolut firesc să-și apere patria.

  „Stalin, ca și Putin, a invocat în mod clar precedentul Petru cel Mare“

Cum au decurs ostilitățile în prima
etapă?

Rușii
au început pe trei mari linii de atac, iar cea mai importantă era
istmul Kareliei, pe care îl dorea atât de
mult Stalin pentru a duce cât mai către vest frontiera. Acolo
forțele sovietice erau într-adevăr mult superioare din toate
punctele de vedere. Finlandezii aveau plasate în apărare șase
divizii conduse de generalul Hugo Ostermann. Undeva la dreapta lui,
în zona de sud-vest a istmului Kareliei,
era generalul Harald Öhquist care comanda trei divizii, apoi erau
trei grupări de trupe de acoperire care acționau undeva în spatele
Liniei Mannerheim, iar pe flancul stâng al trupelor,
undeva între râul Voxi și lacul Ladoga,
se afla Corpul 3 armată, condus de omul cel mai apropiat de
Mannerheim, generalul Erik Heinrichs. Trebuie
spus că aici erau și trupele cele mai
experimentate ale finlandezilor. De asemenea,
mulți dintre liderii armatei
finlandeze în acel moment erau tinerii
studenți care, în perioada Primului
Război Mondial, primiseră formare
militară în cadrul armatei germane, erau tinerii care erau
nemulțumiți de rusificarea pe care o practica Rusia țaristă în
acel moment în Marele Ducat al Finlandei și care
în felul acesta încercau să câștige un statut separat de
Rusia pentru țara lor. În fine, a doua
grupare era cea care consta din Corpul 4 armată și era situată la
nord de lacul Ladoga, condusă de generalul Johan Woldemar Hägglund.
El avea o misiune destul de complicată pentru că era un spațiu
vast la nord de Ladoga pe care trebuia să îl apere împotriva
trupelor sovietice, iar Finlanda mai era
apărată în zona de nord de generalul Viljo Einar Tuompo, el
neavând nici măcar calitatea militară de care se bucurau ceilalți
generali finlandezi pentru că se baza practic pe membri ai găzii
civile, pe grăniceri, pe rezerviști.

Confruntările din războiul pentru Finlanda au fost extrem de sângeroase. FOTO: Getty Images

Cum erau dispuși
de cealaltă parte sovieticii?

Spre deosebire de
finlandezi, sovieticii erau foarte bine pregătiți, aveau Armata a
8-a în apropiere de Petrozavodsk cu 6 divizii de infanterie și 2
divizii de brigăzi de tancuri, undeva la vreo 130.000 de oameni și
400 de tancuri, ceea ce era o forță uriașă pentru armata
finlandeză. Mai la nord era Armata a 9-a cu 5 divizii de infanterie,
Armata a 14-a cu 3 divizii de infanterie, cu
obiectivul de a pune mâna pe Petsamo cât de repede posibil.
În total, aceste armate ajungeau la
140.000 de oameni și 150 de tancuri, deci era efectiv un avantaj net
de partea Uniunii Sovietice.

Totuși,
care au fost marile deficiențe ale rușilor?

S-a discutat foarte mult
despre linia Mannerheim ca fiind esențială și oarecum asta a
pornit și ca o scuză din partea sovieticilor pentru a spune
de ce nu au reușit. În realitate,
ea era o linie discontinuă, neterminată, multe dintre fortificații
erau improvizate, unele erau din ciment, deci mai puternice, mai
solide, dar foarte multe erau din lemn, din pământ, prin urmare e
foarte departe mitologia rusă care s-a
născut în jurul liniei Mannerheim.
În plus, armata sovietică era mult slăbită după Marea
Epurare a lui Stalin, care a ucis generalii cei mai capabili,
în frunte cu Mihail Nicolaevici Tuhacevski. Fusese acea încercare a
lui Stalin de a scăpa de toți liderii care i-ar putea pune la
îndoială puterea, dar asta slăbise foarte mult armata sovietică
și totodată o făcuse extrem de obedientă și foarte puțin
flexibilă.

Ați amintit de
patriotismul și de unitatea finlandezilor, dar ce tactici au folosit
pentru a-i opri pe sovietici?

Una
dintre tacticile favorite ale finlandezilor era să separe acel
Goliat sovietic, unitățile mari sovietice, în mai multe unități
mici, urmate de încercuirea acestora, apoi anihilarea lor treptată.
Ei au ținut cont de câteva elemente
fundamentale: au văzut că armata
sovietică este inflexibilă, că de obicei urmează doar trasările
cunoscute, că este foarte previzibilă și atunci atacau prin acele
zone unde o simțeau mai slabă, încercau să o slăbească treptat,
iar prin aceste tactici reușeau să o anihileze.
Sigur că această primă ofensivă pe care au desfășurat-o
sovieticii împotriva istmului Kareliei și
la nord, în încercarea de a tăia
Finlanda în două sau de a pătrunde direct către capitala
Helsinki, a fost un insucces și deja după
cea de-a doua ofensivă, din 15 decembrie,
a fost limpede că planul de a cuceri Finlanda în două săptămâni
eșuase. La 23 decembrie, finlandezii au
executat un contraatac prin diviziile a șasea și întâi, ceea ce
practic a dus la eșecul planului Ladoga, ce ar fi trebuit să se
concretizeze în dislocarea întregului dispozitiv de apărare
al finlandezilor. Iarăși un lucru foarte important este modalitatea
în care sovieticii au tratat problema afluirii trupelor pe front
pentru că, de foarte multe ori,
se crea haos, erau foarte prost organizați și în felul acesta
creau apărătorilor posibilitatea de a utiliza tactici îndrăznețe
în vederea îngreunării avansului sau chiar opririi avansului din
partea sovieticilor. O altă bătălie
importantă în această etapă a fost bătălia de la Suomussalmi,
care a debutat în momentul în care Divizia 163 condusă de
generalul Zelenţov a înaintat la începutul lunii decembrie de la
baza sa de la Uhkta, prin pădure, în scopul de a captura oraşul
Oulu. Dacă le reușea, Finlanda ar fi fost
tăiată în două. Însă rușii au fost învinși.

Victorie à la Pirus pentru ruși

Când a început să se
schimbe situația pe front?

Undeva spre Anul nou era
destul de limpede că întreaga acțiune ofensivă a Uniunii
Sovietice era un eșec de proporții. De
altfel, a fost momentul pe care l-a sesizat
și Stalin, care l-a desemnat pe comandantul Districtului Militar
Special Kiev, pe generalul Semion Timoşenko, să fie comandant al
forțelor sovietice de atac împotriva Finlandei. A fost o nouă
etapă și a început printr-o largă reorganizare a forțelor
militare pe care le aveau la dispoziție sovieticii pentru a putea să
facă față unui război modern, așa cum se dovedea,
din ce în ce mai mult, că
finlandezii au învățat să-l poarte.

Care a
fost desfășurarea
de forțe din a doua etapă?

În februarie 1940,
sovieticii au declanșat un nou atac împotriva Finlandei, un atac
care a dus, de exemplu,
pe teatrul de operațiuni din istmul Kareliei, cel principal, nu
mai puțin de 25 de divizi, 8 brigăzi blindate, 17 regimente
de artilerie – cam 600.000 de oameni,
3.137 de tunuri, dintre care o treime de
calibru greu, și 2.000 de tancuri. Aceasta era o superioritate
absolut copleșitoare de 4 la 1 la număr de soldați, de 20 până
la 30 la 1 în privința artileriei și la fel în privința
tancurilor și aviației. Acesta a fost modul în care Timoşenko a
regândit. El a
vrut să fie sigur, s-a dus cu forțe să fie atât de nimicitoare,
de devastatoare, încât să-i asigure câștigul. Într-adevăr,
deși cu mare greutate, linia defensivă finlandeză a fost străpunsă
și s-a deschis drumul spre Viipuri. Sigur,
a mai fost un element foarte important:
iarna grea, care cumva i-a ajutat
pe sovietici pentru că au putut să traverseze inclusiv spațiul
maritim cu blindate și să cadă undeva în spatele pozițiilor
defensive finlandeze. Această lună, februarie, practic, este etapa
în care lucrurile devin ceva mai clare. Era
vizibil și pentru finlandezi că apărarea lor nu putea
să dureze la infinit.

Un compromis scump

Rusia a câștigat în
cele din urmă războiul iernii, dar cu un preț uriaș, la fel cum
se profilează în Ucraina…

În 1940, devenise clar și
pentru sovietici că Finlanda era o nucă tare și că nu ar trebui
să-și facă o ambiție excesivă din cucerirea întregii țări. Și
tocmai de aceea, foarte curând, sovieticii au renunțat la
guvernul-marionetă pe care doreau să-l
pună la Helsinki. Pur și simplu, dacă înainte era menționat
frecvent de TASS, în 1940 este uitat de
agenția sovietică de presă și încep niște negocieri la
Stockholm, între Finlanda și URSS.
Negocieri care au fost cumva și grăbite de faptul că Marea
Britanie și Franța încercau să facă ceva în perioada aceasta
a „războiului ciudat“
– „The Phoney War“ sau „Drôle
de guerre“. Se luase în calcul
posibilitatea de a antrena întreaga Scandinavie în război printr-o
forță expediționară anglo-franceză care să se deplaseze spre
nordul continentului și ulterior să ajungă în Finlanda pentru a
ajuta la continuarea războiului. Era un scenariu pe care Stalin nu
și-l dorea pentru că voia totuși ca să
nu ajungă într-un război și cu puterile occidentale,
având în vedere că era nesigur totuși pe
o alianță pe termen lung cu
Hitler. Așa că negocierile păreau o cale
de rezolvare pentru cele două părți.

Și la ce compromis a
ajuns în final?

În condițiile în care
deja prin intermediul ambasadelor sovietice
și finlandeze de la Stockholm s-au discutat anumite elemente
de bază pentru negocierile ulterioare, pacea a fost semnată la
Moscova la 12 martie 1940, o pace care a costat scump Finlanda. I-a
costat cam o zecime din teritoriu, termenii de pace au depășit
chiar cerințele inițiale ale
lui Stalin, pentru că de data aceasta, în plus față de baza
navală de la Hanko și insulele din Golful Finic, sovieticii au
reclamat și întreaga provincie Viipuri, până la linia unde fusese
frontiera imperiului lui Petru cel Mare. De altfel,
Stalin, ca și Putin, a invocat în mod clar precedentul Petru cel
Mare. Peninsula Hanko a fost închiriată
Moscovei pe un termen de 30 de ani, ceea ce dădea URSS-ului
o bază navală de unde putea controla întreaga zonă nordică a
Golfului Finlandei. De asemenea, cele două țări s-au angajat să
nu încheie nicio alianță îndreptată una împotriva celeilalte.
În total, Finlanda pierdea 28.000 de km²,
o zonă importantă, cu 316.000 de hectare de teren arabil, 2.500.000
de hectare de pădure. Din
punct de vedere demografic uman, pierderile erau foarte mari:
războiul a costat viața
a aproximativ 15.000 de finlandezi,
dar mult mai mulți sovietici, aproape 50.000 de soldați și-au
pierdut viața.

  „Rusia nu poate spune că a câștigat cu adevărat, oricâte victorii ar avea pe front“

Privind în urmă, putem
spune că a fost o victorie à la Pirus, iar rușii au pierdut
practic mai mult decât au câștigat. Seamănă cumva această
victorie din Finlanda cu cea a Rusiei, care se profilează în
Ucraina, dar cu pierderi uriașe la toate capitolele?

Tanc distrus în război. FOTO: Getty Images

Exact așa a fost, pentru că
au pierdut foarte mult, atât în ceea ce privește resursele umane
importante, valoroase, resurse materiale foarte importante, pentru că
au trebuit să refacă practic armata după această semivictorie.
Moral au pierdut foarte mult pentru că mai
toate puterile au început să desconsidere armata sovietică, să
considere că aceasta nu este de fapt un factor important în
economia războiului și că, în
realitate, URSS este într-adevăr „un
colos cu picioare de lut“. Apoi opinia
publică, mai ales în SUA, se mobilizase
foarte puternic în favoarea finlandezilor și, evident, pentru
condamnarea Uniunii Sovietice. În plus, foarte mulți dintre
intelectualii europeni care au avut tendința de a simpatiza cu
sovieticii, unii chiar și după ce văzuseră ce se
întâmplase cu procesele stalinismului, au
devenit din ce în ce mai critici față de Uniunea Sovietică.
Poziția slăbită pe plan internațional
a fost ca un duș rece pentru
sovietici, conducând la o adevărată nevoie de reformă.

Există și alte elemente
comune între cele două războaie, cel ruso-finlandez, respectiv cel
de acum dintre Rusia și Ucraina?

Foarte adevărat, ele
există. Și în cazul Finlandei, și în cazul Ucrainei, așteptările
inițiale s-au dovedit a fi nerealiste. Vorbim
aici de estimările pe care chiar serviciile de informații sovietice
le făcuseră acum aproape nouă decenii și
la fel s-a întâmplat și acum cu serviciile de intelligence
rusești. Ulterior s-a văzut că, totuși, ideea apărării unui mod
de viață, ideea apărării națiunii este încă foarte importantă
și ea poate să genereze, cu adevărat, o emulație în rândul
cetățenilor și are impact pe termen lung. Pentru că, în mod
clar, sentimentele față de Rusia, în etapa finală a războiului,
după război, vor fi negative și asta va fi un impact pe termen
foarte lung de acum înainte. Asta s-a
întâmplat și după „războiul de
iarnă“, când națiunea arbora drapeul în bernă,
când au fost mari comemorări ale victimelor, iar lucrul acesta
a dus pe termen lung la o anumită percepție asupra Rusiei. Prin
urmare, aș spune că, dincolo de posibilele câștiguri teritoriale
ale rușilor în Ucraina, pierderile sunt mult mai mari decât
câștigurile și nu justifică, la nivel strategic, la nivel
politic, la nivel economic, în niciun fel modalitatea în care
deciziile s-au luat la Moscova.

Greșeala uriașă a Rusiei

Putem spune că și
atunci, la fel ca acum, rușii și-au supraestimat puterea?

Cred că da.
Este clar că și atunci și acum,
Kremlinul și-a supraestimat capacitățile, a
refuzat să înțeleagă că acest logos imperial pe care îl propune
este respins de un etos național. Și, atunci și acum, putem vedea
o coagulare în jurul unor valori care sunt foarte diferite față de
valorile pe care Moscova încearcă să le impună.

Finlanda era neutră, dar
chiar și așa, sovieticii au atacat-o. Și să
ne amintim că înaintea războiului de acum s-a vorbit
despre „finlandizarea“ Ucrainei, adică despre o neutralitate
precum cea a Finlandei. Putem concluziona, fără teama de a greși,
că nici în cazul Ucrainei această neutralitate nu ar fi însemnat
că rușii nu vor ataca?

Absolut. De fapt, după Al
Doilea Război Mondial, Uniunea Sovietică deja controla întregul
spațiu răsăritean, și atunci, pentru Finlanda, strategia a fost
să se replieze în jurul acestei politici de concesii față de
Uniunea Sovietică. Ulterior, în perioada regimului Willy Brandt
(n.r. – fost cancelar german) din Germania Federală, politologii
germani au vorbit de conceptul acesta de „finlandizirung“, adică
de cedare cumva benevolă în favoarea unei mari puteri. Revenind la
finlandezi, într-adevăr, au trecut prin etapa aceasta de
finlandizare, mai ales în timpul lungului regim al președintelui
Urho Kekkonen, după care, de la începutul anilor ’80, este o
poziție de adaptare cumva, iar ulterior, așa cum știm,
Finlanda devine din ce în ce mai apropiată de NATO. Vorbim însă
despre o apropiere care nu s-ar fi putut materializa fără această
agresiune a Rusiei împotriva Ucrainei. Din
acel moment a fost clar că Rusia iese dintr-o logică a
comportamentului, oarecum firesc, în relațiile internaționale.
Sigur, un semnal a fost și războiul din Transnistria din 1992.
Însă, peste timp, vorbind de acest război din Ucraina, a fost
foarte limpede că ceea ce acceptaseră sovieticii în 1975, de
pildă, și în perioada aceasta mai vastă
de timp în care s-au desfășurat lucrările Conferinței de la
Helsinki, nu mai este acceptat de elitele din jurul lui Putin.
Prin urmare, Finlanda nu își poate asigura securitatea de
una singură, așa că are nevoie de colaborare în interiorul NATO.
Într-adevăr, chiar acum câțiva ani, părea
aproape imposibil ca Suedia, de pildă, să fie membră NATO și
destul de improbabil ca Finlanda să se alăture Alianței. Pentru că
mai existau încă în Finlanda destul de mulți oameni asociați, să
zicem, vederilor din perioada lui Kekkonen și care nu îndrăzneau
să facă un pas mai departe.

Se poate spune că NATO a
câștigat un aliat serios prin alăturarea Finlandei, la fel cum ar
câștiga în cazul în care ar accepta Ucraina?

În acest moment, armata
finlandeză este o armată foarte serioasă, foarte solidă. Sigur,
există armata obligatorie, dar este și o armată care respectă
foarte clar formarea militarilor, o armată în care nu sunt abuzuri
sau sunt pe o scară foarte mică, există un profesionalism evident
la nivelurile de conducere ale armatei finlandeze.
Deci NATO a câștigat un aliat valoros. Capacitatea NATO de a
riposta unui potențial atac al Rusiei a crescut în această
perioadă. În oglindă, Rusia doar de pierdut a avut și are pentru
că, pe de o parte, Ucraina, indiferent ce scenariu s-ar aplica
acolo, în mod evident va avea perspectiva și
dorința de a se ancora în jurul Occidentului. Nici Finlanda, dar
nici Ucraina nu au putut fi ocupate de către ruși. Și atât timp
cât Finlanda a rămas suverană, la fel cum va rămâne Ucraina,
Rusia nu poate spune că a câștigat cu adevărat, oricâte victorii
ar avea pe front.

Cine este Silviu Miloiu

Silviu
Miloiu este președinte al Asociației Române de Studii Baltice și
Nordice si prof. univ. dr. la Universitatea „Valahia” din
Târgoviște. A elaborat o serie de monografii dedicate istoriei
Europei Nordice și Baltice și unora dintre țările din regiune:
Finlanda, Lituania. A elaborat, de asemenea, monografii și volume de
documente care explorează istoria relațiilor României cu statele
baltice și nordice. Este laureat al Premiului „George Iacobescu”
pentru contribuții remarcabile aduse în domeniul istoriei
relațiilor României cu Marea Britanie și integrării europene
decernat de Ministerul britanic pentru Europa și de School of
Slavonic & East European Studies. Este specializat, de asemenea,
în istoria politicii externe româneşti în sec. al XX-lea.

Silviu Miloiu. FOTO: Arhivă personală

Din
2010 conduce în România o conferință anuală de Studii Baltice și
Nordice, cel mai mare eveniment de acest gen din Europa de Sud-Est. A
primit decorații și premii în Finlanda, Letonia, Lituania și
Marea Britanie pentru excelență în studiile baltice și nordice,
precum și în studii britanice. Cercetările sale au condus la peste
30 de cărți ca autor, editor sau coautor, precum și la 100 de
articole și capitole științifice publicate la nivel internațional.
A fost directorul mai multor proiecte de cercetare și organizatorul
principal a peste 20 de conferințe internaționale.