Locurile din Ținutul Pădurenilor care dau fiori. Craterul gigant, satele haiducilor, fosta bază militară secretă

Ascuns în Munții Poiana Ruscă, Ținutul Pădurenilor înfățișează călătorilor sate în care timpul pare să se fi oprit în loc, însă alături de farmecul natural al locurilor, oaspeții regiunii găsesc locuri cu totul ieșite din comun.

Satul Meria. Foto: Daniel Guță. ADEVĂRUL

Mai puțin de 5.000 de oameni locuiesc în satele din Munții Poiana Ruscă, așezări cu o istorie îndelungată, greu accesibile în trecut și înconjurate de păduri vaste care au dat regiunii numele „Ținutul Pădurenilor”.

Unii istorici arătau că zona pădurenilor a fost populată din Antichitate, când așezările rurale de pe coamele Munților Poiana Ruscă gravitau în jurul coloniei romane Ulpia Traiana Sarmizegetusa, orașul înființat de împăratul Traian și devenit capitală a provinciei dacice din nordul Dunării.

Sate cu reminiscențe antice

În Munții Poiana Ruscă au continuat să trăiască populații arhaice, băștinașe, dedicate creșterii animalelor și exploatării resurselor naturale: pădurea, fierul și marmura. În această zonă izolată s-a format, în timp, comunitatea pădurenilor, una dintre cele mai distincte din România, afirma etnologul Romulus Vuia, care a cercetat vreme îndelungată așezările și comunitățile lor.

„Din vârful Poiana Ruscăi (1.359 metri), coboară radial cele cinci culmi ale Pădurenilor, despărţite de văi adânci, înspre valea Mureşului, a Cernei şi a Streiului. Aceste cinci culmi, cu suprafeţele lor netede, formează miezul regiunii Pădurenilor, înconjurată de centura de păduri, dându-i caracterul de regiune înaltă, izolată de toate părţile şi prin meterezele pantelor piezişe. Numai ţinând seama de aceste date geofizice vom înţelege cum s-a putut păstra o cultură populară arhaică, extrem de originală şi diferenţiată de cea a regiunilor înconjurătoare”, informa Romulus Vuia, în volumul „Portul popular al pădurenilor din regiunea Hunedoarei” (1962).

Portul tradițional al pădurenilor semăna cu cel al dacilor, observa Romulus Vuia.

„Nu putem să nu constatăm marea asemănare între îmbrăcămintea dacilor de pe Columna lui Traian şi portul actual al glugii din Ţara Haţegului”, scria acesta.

Zona pitorească de munte din vestul României, faimoasă pentru micile sale sate arhaice, acum în mare parte afectate de îmbătrânire și depopulare, pentru pădurile vaste care acoperă munții în jurul lor și pentru portul tradițional păstrat de unii localnici, iese în evidență și prin câteva rarități.

Craterul gigant din mijlocul satului Ghelari

În mijlocul satului Ghelari (video) din Ținutul Pădurenilor, fosta carieră de fier se înfățișează în forma unui crater uriaș, de peste 200 de metri adâncime, de culoare roșiatică, parțial acoperit de vegetație. Exploatarea minieră, începută aici în secolul al XIX-lea și închisă în anii 2000, a transformat complet zona.

După închiderea minei, vechea carieră, care păstrează numeroase ruine industriale, unele vechi din secolul al XIX-lea, este evitată de localnici din cauza riscurilor. Terenul este instabil, au loc alunecări și prăbușiri de versanți, iar mai multe puțuri adânci de mină au rămas neprotejate.

„Acest loc care era un adevărat furnicar de oameni și mașini, de trenuri și funiculare, nu mai arată demult a zonă minieră. Dar sunt zone unde pământul se surpă, bolovanii se prăvălesc adesea, iar pe fundul carierei și în împrejurimile sale au rămas puțuri adânci în care cei neatenți riscă să cadă și să nu mai poată fi scoși în viață”, povestește un fost miner din Ghelari.

Cariera din Ghelari. Foto: Daniel Guță

În apropiere, o construcție impunătoare veghează deasupra craterului gigant. „Catedrala pădurenilor”, una dintre cele mai înalte biserici din România, a fost ridicată în anii ’30, iar turnurile sale albe ajung la aproape 50 de metri.

Catedrala din Ghelari. Foto: Daniel Guță

Biserica a fost afectată în trecut de instabilitatea subsolului cauzată de galeriile miniere din împrejurimi. A fost consolidată în ultimele decenii și a rămas simbolul spiritual al Ținutului Pădurenilor.

Drumul de marmură, mândria satului Alun

Peste dealuri, la vreo zece kilometri de Ghelari, satul Alun locuit de câteva familii atrage și el privirile călătorilor printr-un lucru inedit.

Așezarea cu vreo 50 de case nelocuite, cu o biserică de marmură construită în anii ‘30, și una, mai veche decât ea cu două secole, din lemn, se găsește la capătul unui drum de marmură care urcă în serpentine pe dealul pe care a fost înființat satul din vecinătatea carierei de marmură.

„Acest drum a fost construit în anii ´60 – ´70, pentru ca structura lui solidă să permită ca blocurile de marmură, de câte 5 – 10 tone, să poată fi coborâte în siguranţă pe panta dealului”, își amintea unul dintre puținii localnici.

Satele pitite după munți

Nu doar pădurile vaste, dar și modul în care au fost poziționate mai multe sate din Ținutul Pădurenilor le-au făcut greu accesibile celor care nu cunoșteau zona. Sate ca Meria, Cerișor, Aănieș, Ulm (video), Bătrâna, Fața Roșie și Lunca Cernii au fost întemeiate în zone izolate, greu accesibile, unde oamenii s-au ocupat, timp de secole, cu creșterea animalelor.

Așezările montane, ascunse în spatele dealurilor abrupte și înconjurate de păduri, au oferit în trecut refugiu celor care fugeau din calea năvălitorilor.

Ascuns după dealuri, satul Meria, situat la aproape 1.000 de metri altitudine, este unul dintre cele mai greu de găsit. Până la mijlocul secolului trecut, nu exista drum de acces, iar legătura cu restul lumii se făcea prin poteci străvechi, printre care o rută pe care unii localnici o numesc„poteca haiducilor”. Aceasta trece printr-o zonă stâncoasă, unde formațiunile de piatră amintesc de chipuri umane și oferă o priveliște asupra luncii Cernei.

„Este o veche potecă, mai puțin folosită acum, pe care oamenii mergeau la Meria. De la stâncile de pe deal, se poate vedea toată lunca Cernii, însă puțini cunosc acest loc. Cărarea mai este folosită uneori de cei care au animale, dar doar pentru a urca pe dealuri. Este mult de mers până la Meria, chiar și pe această scurtătură, iar acum sunt drumuri mai bune”, povestea o localnică din Lunca Cernii de Jos, așezarea de la poalele munților.

Și Lunca Cernii de Jos a fost mult timp izolată. În anii ‘60, la construcția drumului spre comună, a fost săpat un tunel prin munte pentru a scoate așezările sale din izolare.

Legenda spune că Meria a fost cândva ascunzișul haiducilor și al fugarilor, care coborau în Țara Hațegului și în Banat pentru a prăda, apoi se retrăgeau în siguranța codrilor. Potrivit preotului Jacob Radu, în 1909, autoritățile au intervenit, cerând locuitorilor să-și întemeieze gospodării statornice și să renunțe la viața de pribeag.

„Odată, se zice, s-a pus capăt acestui mod de viață puțin cinstit, prin puterea armată trimisă asupra lor. Soldații au înconjurat satul din toate părțile și locuitorii au fost somați să își facă locuințe statornice și să înceapă o viață pașnică, altfel vor fi tratați ca făcătorii de rele și pedepsiți cu moarte. Ei au ascultat sfatul părintesc al oblăduirii, au întemeiat sat cum e datina și s-au apucat de economia câmpului și mai ales de creșterea vitelor”, relata preotul Jacob Radu.

După această schimbare, Meria a devenit o comunitate agricolă și forestieră. A fost electrificată în anii ’60, iar drumul de acces a fost asfaltat recent.

Satul care ascundea o bază militară secretă

La șapte kilometri mai sus de Meria, pe una din crestele Munților Poiana Ruscă, satul Vadu Dobrii, fondat în secolul al XIX-lea, a cunoscut o perioadă de activitate intensă în timpul funcționării minei de fier, până la sfârșitul anilor ’80.

Acum, deși mai este locuit permanent de vreo trei familii, a rămas un loc căutat atât pentru farmecul său patriarhal, dar și pentru rămășițele unei foste baze militare antiaeriene (video), din apropiere, dotată în trecut cu rachete sovietice.

Fosta unitate militară antiaeriană a funcţionat din anii ´50 până la începutul anilor 2000, în locul izolat înconjurat de păduri și aproape inaccesibil din cauza drumurilor grele, dar și a faptului că niciun civil din zonă nu avea voie să se apropie de el.

Singurele rachete au fost activate, potrivit foştilor militari, în seara de 25 decembrie 1989, în timpul Revoluţiei. Atunci, pe ecranele staţiilor de radiolocaţie au apărut zeci de ţinte aeriene neidentificate, iar din Divizioanele de la Sânpetru – Haţeg şi Vadul Dobrii – „Valea Ursului”, au fost lansate rachete, care s-au autodistrus în aer, deoarece nu întâlniseră nicio „ţintă” dintre cele vizualizate pe radar.

Componente ale uneia dintre rachete au căzut peste dealuri, în curțile oamenilor din comuna Lunca Cernii de Jos, aflată în apropiere. Una dintre ele a fost descoperită în 2021, îngropată într-un deal, deasupra unei case pustii.

Din anul 2003, fosta unitate antiaeriană de la Vadu Dobrii, Hunedoara, a fost închisă şi lăsată în conservare.