„Nu știu, fă tu”. Incompetența strategică, tehnica prin care evităm sarcinile incomode acasă și la job

Cel mai simplu mod de a scăpa de responsabilitate e să te prefaci că nu știi ce ai de făcut. Asta e incompetența strategică, un comportament calculat, ambalat în neajutorare. Psihologii atrag atenția: această tactică aparent banală poate duce, în timp, la dezechilibre majore în relații, frustrări profesionale și afectarea comunicării.

Sursă foto: Shutterstock

Incompetența strategică nu este lipsa reală de abilități, ci un comportament repetitiv prin care o persoană se eschivează de la anumite sarcini, pretinzând că nu le înțelege sau nu le stăpânește, susțin specialiștii. E o formă de evitare care, în timp, mută întreaga responsabilitate pe celălalt, fie că vorbim despre un partener de viață, fie despre un coleg de echipă.

Nepriceperea mimată devine scut

Mecanismul e simplu și eficient: cel care „nu știe” ce are de făcut ajunge, cu timpul, să nu mai fie întrebat. În relațiile de cuplu, asta înseamnă că o singură persoană preia constant sarcinile zilnice: de la gătit la îngrijirea copiilor. În mediul profesional, înseamnă că aceiași angajați ajung să ducă greul proiectelor, în timp ce alții își păstrează imaginea curată și programul lejer.

De cele mai multe ori, această strategie nu este declarată sau conștientizată ca atare. Se instalează treptat, în contexte în care un partener sau un coleg pare să „aibă mereu treabă”, „să nu se priceapă”, „să aibă dificultăți cu tehnologia” sau „să nu înțeleagă bine sarcina”, până când devine mai eficient pentru ceilalți să o preia ei direct.

Un detaliu important este că incompetența strategică nu se manifestă izolat, ci devine recognoscibilă prin repetiție. O greșeală ocazională, un moment de ezitare sau lipsa unei abilități punctuale nu înseamnă nimic grav. Dar când același tip de scuză apare constant și doar la anumite tipuri de responsabilitate (mai grea, mai invizibilă sau mai neplăcută), devine un model comportamental clar.

„În cabinet, întâlnesc frecvent dinamici în care unul dintre parteneri pare să „nu se priceapă” la sarcini simple din viața de zi cu zi: curãţenie, schimbatul unui scutec, plata unei facturi, aprovizionarea casei. Însă, în spatele acestei aparente nepriceperi, se poate ascunde o tactică mai mult sau mai puțin conștientă: folosirea incompetenței ca mecanism de evitare a responsabilității”, declară, pentru Adevărul, Gabriela Răileanu, psiholog clinician.

De unde începe totul: copilul „neîndemânatic”

Din perspectiva celui care o folosește, această formă de evitare poate fi, de fapt, o adaptare învățată timpuriu, în copilărie. „Dacã efortul nu era valorizat sau remarcat, rezultatul era ignorat sau criticat, iar greșelile erau pedepsite, copilul renunţã sã mai încerce. Sau poate o figură parentală, de regulă mama, „prelua totul” iar copilul a învățat că „nepriceperea” aduce confort și ceilalți vor prelua responsabilitatea. Pentru unii este întărit mesajul „Nu sunt capabil”. Dacă în copilărie au fost etichetați ca „neîndemânatici”, este posibil să fi internalizat o imagine de sine bazată pe neputință. La fel de importantă este și întrebarea: de ce această dinamică se menține? De ce partenerul „capabil” nu doar acceptă, ci uneori chiar alimentează această împărțire inegală a responsabilităților?”, atrage atenția specialistul.

De altfel, pentru unii parteneri, asumarea disproporționată a sarcinilor poate veni dintr-o nevoie profundă de control sau dintr-un perfecționism rigid, care nu le permite să cedeze sarcini fără disconfort, mai spune Gabriela Răileanu. Mesajul interior este adesea: „Dacă vreau să iasă bine, trebuie să fac eu” sau „Nimeni nu face lucrurile ca mine”. „În realitate, este vorba despre o dificultate în a tolera greșelile, lipsa de control sau incertitudinea. Această poziție poate oferi un sentiment de superioritate și control. A fi „cel capabil”, „cel organizat”, „cel pe care se poate conta” devine o sursă de validare personală și de siguranță în relație. Este o dinamică subtilă, în care superioritatea funcțională maschează uneori o nesiguranță profundă: dacă partenerul meu ar deveni cu adevărat autonom și implicat, ce mai rămâne din rolul meu? Ce mai aduc eu valoros în relație?”, avertizează ea.

„Fac eu totul”. Când frica de conflict devine strategie

În alte cazuri, evitarea conflictului joacă un rol central: este mai ușor să „fac eu totul” decât să intru într-o ceartă despre cine duce gunoiul sau cine schimbă scutecul, mai spune psihologul. „Dinamica se sprijină adesea și pe convingeri de gen. În unele cupluri această dinamică este alimentată de convingeri adânc înrădăcinate despre rolurile „naturale” ale bărbaților și femeilor. Sarcinile legate de gospodărie sau îngrijirea copiilor sunt văzute ca „treburi de femei”, în timp ce implicarea bărbatului este opțională sau „de ajutor”.

Folosirea incompetenței ca mecanism de evitare a responsabilității nu apare doar în relația de cuplu, ci și la locul de munca. Mecanismele psihologice din spatele comportamentelor sunt aceleaşi. Unele persoane pot folosi o strategie subtilă prin care evită sarcinile dificile, neplăcute sau mai puțin vizibile, pasându-le către colegii considerați mai competenți, mai disponibili sau pur și simplu mai dispuși să „rezolve lucrurile”. „În astfel de contexte, persoana care amȃnã rezolvarea sau pretinde că „nu știe”, „nu înțelege” sau „nu se descurcă” transmite direct sau indirect că este mai eficient ca altcineva să preia responsabilitatea, alimentând dezechilibre de echipă și frustrări relaționale”, explică Gabriela Răileanu.

Folosirea incompetenței ca mecanism de evitare a responsabilității nu apare doar în relația de cuplu, ci și la locul de munca. Mecanismele psihologice din spatele comportamentelor sunt aceleaşi. Unele persoane pot folosi o strategie subtilă prin care evită sarcinile dificile, neplăcute sau mai puțin vizibile, pasându-le către colegii considerați mai competenți, mai disponibili sau pur și simplu mai dispuși să „rezolve lucrurile”.

„În astfel de contexte, persoana care amȃnã rezolvarea sau pretinde că „nu știe”, „nu înțelege” sau „nu se descurcă” transmite direct sau indirect că este mai eficient ca altcineva să preia responsabilitatea, alimentând dezechilibre de echipă și frustrări relaționale”, mărturisește Gabriela Răileanu.

În opinia sa, această dinamică poate genera în timp frustrare în rândul colegilor care preiau sarcini suplimentare. Pe termen lung, acești angajați sunt adesea suprasolicitați, epuizați emoțional și demotivați, mai ales când observă că cei care contribuie mai puțin, dar știu să se facă vizibili sau să evite elegant efortul, sunt recompensați, promovați sau protejați de sistem. „Astfel, cultura organizațională riscă să promoveze aparențele în locul valorii reale, iar echitatea internă se erodează, afectând motivația, loialitatea și dinamica întregii echipe”, conchide ea.