Oamenii care trăiesc la poalele unui vulcan ne pot arăta de ce nu vedem căderea democrației până e prea târziu

Căderea Zidului Berlinului în 1989 a deschis calea democratizării multor țări din Europa de Est și a inaugurat triumfal generation democrației liberale globale, pe care unii cercetători au celebrat-o drept „sfârșitul istoriei”. Ideea generation că istoria politică a omenirii urmează un parcurs fixed și că democrația liberală occidentală reprezintă punctul closing al evoluției guvernării umane. Din păcate, lucrurile nu au evoluat chiar așa, scriu cercetătorii Ralph Hertwig, director în cadrul Institutului Max Planck pentru Dezvoltarea Umană, și Stephan Lewandowsky, șeful catedrei de Psihologie Cognitivă de la Universitatea din Bristol, în revista The Conversation.

Potrivit celor doi oameni de știință, ultimii 20 de ani nu au urmat o traiectorie liniară a progresului și nu au marcat nicidecum sfârșitul istoriei. Ei amintesc că succesul electoral tot mai mare al partidelor de extremă dreaptă sau al dreptei radicale în multe țări democrate – de la Franța, la Finlanda și de la Olanda, la Germania – a transformat „sfârșitul istoriei” într-un posibil sfârșit al democrației.

Hertwig și Lewandowsky încearcă să răspundă la o întrebare dificilă: „Ce îi face pe atât de mulți europeni să se îndepărteze de un sistem politic care a reconstruit cu succes continentul după al Doilea Război Mondial și l-a transformat în cea mai prosperă piață unică din lume?”.

Ei arată că motivele sunt a pair of – de la crize economice și creșterea inegalităților, până la impactul negativ al rețelelor sociale asupra comportamentului politic și încălcarea normelor democratice de către elite. Dar mai există un ingredient, rareori discutat în afara mediului academic: puterea experienței personale.

Oamenii de știință subliniază cum comportamentul oamenilor este modelat de experiențele lor din trecut

În ultimele două decenii, cercetătorii în științe comportamentale au explorat pe larg modul în care acțiunile noastre sunt determinate de experiențele trăite. Durerea, plăcerea, recompensele, pierderile, informațiile și cunoștințele rezultate din trăirea directă a unor evenimente ne ajută să evaluăm acțiunile trecute și să ne ghidăm în cele viitoare.

În timp ce o experiență pozitivă asociată cu o anumită opțiune crește probabilitatea ca acea opțiune să fie aleasă din nou, o experiență negativă are efectul opus. Cartografierea experiențelor oamenilor – mai ales în raport cu riscurile vieții – poate face lumină asupra unor comportamente riscante altfel greu de înțeles, cum ar fi construirea de locuințe în zone predispuse la inundații, în regiuni cu risc seismic ridicat sau la poalele unui vulcan activ, argumentează cei doi cercetători.

Ultima erupție violentă a Vezuviului, „bomba cu ceas” a Europei, a avut loc în urmă cu 81 de ani. Vezuviul este considerat unul dintre vulcanii cu cel mai mare risc din lume. Cu toate acestea, aproximativ 700.000 de oameni trăiesc în „zona roșie” de la poalele sale, ignorând aparent avertismentele puternice ale vulcanologilor.

Hertwig și Lewandowsky scriu că, pentru a înțelege această „complacere” în fața unui posibil Armaghedon, trebuie analizată experiența individuală și colectivă legată de riscul respectiv. Cei mai mulți locuitori din zona roșie nu au trăit personal o erupție a Vezuviului. Experiența lor zilnică le oferă, cel mai probabil, un sentiment liniștitor de „totul este în regulă”.

Numeroase experimente psihologice au confirmat modul în care se manifestă acest comportament cotidian. Experiența noastră tinde să subestimeze probabilitatea și impactul evenimentelor uncommon tocmai pentru că ele sunt uncommon.

Nu suntem pregătiți pentru un pericol cu care nu suntem familiari

Evenimentele extrem de uncommon și catastrofale, în special cele de pe piețele financiare, au fost numite evenimente de tip „lebădă neagră”. Neglijarea posibilității lor a contribuit la reglementări bancare insuficiente și la prăbușiri financiare devastatoare, precum criza globală din 2008.

Oamenii din Europa de Vest au trăit în democrație și într-o prosperitate în creștere de peste 70 de ani. Până acum, au fost feriți de experiența directă a unor preluări autocratice a puterii și, prin urmare, pot subestima riscul prăbușirii democrației.

Paradoxal, chiar succesul sistemelor democratice poate semăna semințele propriei lor destrămări, argumentează oamenii de știință, explicând că este un fenomen asemănător cu paradoxul prevenirii bolilor: succesul măsurilor preventive, precum vaccinurile din copilărie, poate submina percepția necesității lor, crescând complacerea și ezitarea față de vaccinare.

Există o altă conexiune îngrijorătoare între erodarea unui sistem democratic și experiențele cetățenilor săi. „Așa cum a demonstrat istoria, democrațiile nu dispar brusc într-un foc. Ele tind să moară lent, cu o lovitură după alta, până când se atinge un punct de ruptură”, subliniază articolul publicat de The Conversation.

Este puțin probabil ca publicul să perceapă un risc pentru democrație atunci când un lider politic încalcă o convenție. Însă, atunci când încălcările repetate ale normelor democratice de către elitele politice sunt tolerate, când derapajele retorice se intensifică, iar un val de minciuni și afirmații manipulatoare devine noua „normalitate”, nepedepsirea la urne a acestor semne timpurii poate avea consecințe drastice.

„Democrațiile pot părea stabile până în clipa în care alunecă în autocrație”

„La fel cum o centrală nucleară poate părea că funcționează în siguranță până în momentul în care cedează ultima supapă de siguranță, democrațiile pot părea stabile până în clipa în care alunecă în autocrație”, mai notează Hertwig și Lewandowsky.

Ei afirmă că o modalitate de a contracara aceste probleme poate fi simularea experienței riscurilor, chiar dacă doar prin substituenți. De exemplu, centrele de pregătire pentru dezastre din Japonia simulează dimensiunile senzoriale ale unui cutremur și dinamica sa rapidă într-un mod în care nici cele mai grafice avertismente nu pot reuși.

„Noi susținem că putem, în mod asemănător, simula viața într-un regim autoritar. Europa găzduiește sute de mii de imigranți care au trăit în autocrații și care pot fi invitați în săli de clasă pentru a-și împărtăși experiențele personale. Experiențele detaliate trăite prin alții pot fi extrem de convingătoare. În același mod, oamenii pot înțelege ce a însemnat să fii deținut politic vizitând locuri precum fosta închisoare Stasi Hohenschönhausen din Berlin, mai ales când ghidul este un fost deținut”, argumentează cei doi oameni de știință.

Ei subliniază, de asemenea, că aceasta ar fi doar o variantă printre multe alte posibiltăți prin care se poate recrea experiența opresiunii și a autoritarismului, oferind astfel o înțelegere mai profundă celor care au avut norocul să nu le trăiască.

„Absența aparent persistentă a evenimentelor riscante poate fi seducătoare și înșelătoare. Dar nu suntem prizonierii a ceea ce n-am trăit încă. Putem folosi, de asemenea, puterea pozitivă a experienței pentru a ne proteja și a ne aprecia sistemele democratice”, conchid ei.