Oamenii visau să întâlnească dinozauri pe Venus. Și asta chiar până de curând / Între timp, Venus a devenit un avertisment sumbru pentru Terra

În urmă cu nici 100 de ani exista o convingere comună, atât printre oamenii de știință, și nu numai printre ei, cum că Venus ar fi populată cu dinozauri. Așa cum relata o gazetă americană din 1946, „dacă vrei să te întâlnești cu un Diplodocus, Venus este destinația ta”. 

Tocmai fascinația acestor dinozauri a fost cea care a dus la conștientizarea schimbărilor climatice pe Pământ, relatează BigThink.

Pe lângă faptul că are dimensiuni aproape identice cu ale Pământului, geamăna Terrei, Venus are o atmosferă reflectorizantă ce o face să strălucească chiar și la primele ore ale dimineții. În plus, norii ce înconjoară întreaga planetă ascund complet suprafața acesteia, ceea ce o face impenetrabilă pentru telescoapele tradiționale.

O planetă „tabula rasa”

Spre deosebire de Marte, a cărui atmosferă este extrem de subțire, atmosfera densa a lui Venus a permis ca aceasta să devină o „tabula rasa” pe care fanteziile oamenilor de știință și ale visătorilor puteau fi proiectate. Planeta a devenit astfel un loc preferat de „explorat”, unde mulți nu puteau să nu își imagineze că suprafața ascunsă este plină de viață.

Venus a fost considerată o oglindă a Pământului, cu specii care ar fi evoluat în moduri similare. Până la sfârșitul anilor 1800, toată lumea accepta ideea că planetele au istorii. Că se nasc, îmbătrânesc și mor. Însă nu se înțelegea încă faptul că planetele pot avea istorii foarte diferite. Se presupunea că planetele din Sistemul Portray voltaic reprezintă versiuni timpurii și târzii ale acelorași povești evolutive.

În această viziune, Marte, mai depărtată de Soare, expertise considerată seniorul Pământului, în timp ce Venus, ca „versiune tânără” a Terrei, expertise văzută ca o planetă în plină eră preistorică, unde hălăduiau dinozauri și alte reptile.

Dinozaurii de pe Venus

Probabil cel mai timpuriu exemplu al imaginării dinozaurilor pe Venus a fost romanul victorian „Stride to Venus” din 1895, al medicului amrican și pasionatului de literatură SF, Gustavus W. Pope. Iar cu un comportament care redă excellent atitudinile epocii, toți protagoniștii romanului nu vor altceva decât să vâneze și să omoare bestiile uriașe.

La scurt timp, dinozaurii venusieni au ajuns să fie integrați în teoriile științifice mai serioase. În 1924, revista Accepted Science Month-to-month afirma că vecina noastră „ar putea fi luxuriantă în vegetație și dominată de monștri”. 

Ilustrațiile care însoțeau acest articol includeau creaturi venusiene mai degrabă dragoni decât dinozauri, care posedau inclusiv o respirație de foc.

Visul de a vâna dinozauri

Visul unei Venus cu dinozauri a continuat să fie alimentat până în anii 1940. Cărțile pentru copii adăugau ideea că fiecare planetă trece prin etape ale aceleiași „istorii de viață”, și subliniau că Venus, fiind „tânără,” va adăposti ființe „demult dispărute pe Pământ.”

În 1950, un bărbat a trimis o scrisoare la Hayden Planetarium din Novel York, în care își exprima dorința de a pleca într-o „călătorie cu racheta” spre Venus, deoarece voia să afle dacă „există cu adevărat dinozauri care trăiesc pe ea”.

Pe măsură ce Epoca Spațială își făcea simțită prezența, Venus putea fi promovată ca destinație turistică. Broșuri fictive sugerau vizite la grădini zoologice sau „vânătoare de creaturi mari”. Astfel, visul victorian de a vâna dinozauri până la dispariție părea să fie reluat.

Zborul sondei Mariner și distrugerea unui mit

Dar „bula” s-a spart în 1962. Pe 14 decembrie, sonda Mariner II a NASA a zburat la doar 35.000 km de Venus, în prima misiune interplanetară de succes a omenirii. 

Pe măsură ce datele trimise înapoi de Mariner au ajuns pe Pământ, oamenii și-au pierdut quick speranțele de a găsi semne de viață. În februarie 1963, Novel York Instances relata vestea proastă: „Temperatura de 300 de grade Fahrenheit pe Venus indică faptul că nu există viață acolo”.

În 1967, sonda sovietică Venera IV a devenit prima misiune care a pătruns în atmosfera lui Venus și a atins suprafața acesteia: confirmarea „iadului” de pe Venus a fost de necontestat. Suprafața sa este suficient de fierbinte pentru a topi plumbul, iar presiunea atmosferică este 92 de ori mai mare decât cea de pe Pământ. Nici vorbă de reptile gigantice pe fundul unor oceane tropicale.

De atunci, visătorii au spus adio destinației lor preferate. Scriitorul britanic de science-fiction, Brian Aldiss, chiar a publicat în 1968 o colecție de povestiri din genul acum perimat al „excursiilor fantastice pe Venus”, intitulat Farewell Amazing Venus!

Ce ne spune Venus despre viitorul climatic al Pământului

Paradoxal, în loc de un loc luxuriant, în care viața primordială abundă așa cum o făcea odinioară pe Terra, Venus a devenit un avertisment pentru viitorul climei Pământului. Descoperirea că planeta noastră vecină este un loc imposibil de trăit a demonstrat că istoriile planetare nu urmează aceleași tipare predeterminate. 

Mai mult, acest lucru a sugerat că evoluția unei planete poate fi modificată, posibil catastrofal, în direcții complet diferite, în funcție de acțiunile sau accidentele care au loc în prezent.

Efectul de seră necontrolat, un scenariu care se poate repeta pe Terra?

Fizicianul american Andrew P. Ingersoll a fost primul om de știință care, în 1969, a formulat un mannequin pentru ceea ce astăzi numim „efectul de seră necontrolat,” un proces în care creșterea temperaturii provoacă evaporarea apei, ceea ce duce la o atmosferă mai capabilă să rețină căldura, fapt care se finalizează cu o creștere continuă a temperaturii.

Astfel, Venus, care fusese cândva un simbol al trecutului îndepărtat al Pământului, a devenit un avertisment pentru viitorul nostru. Adevărul că planeta noastră vecină este un iad presurizat a demonstrat că Terra este un miracol. Dar pentru cât timp?

Carl Sagan, cea mai puternică voce care a lansat un avertisment

De-a lungul anilor 1900, câteva voci izolate avertizau că, prin emisiile de CO2, industria umană ar putea perturba atmosfera Pământului. Dar concluzia că trebuie să facem ceva în această privință nu expertise încă una populară. Totuși, Venus a oferit un exemplu clar al unei posibile catastrofe.

Poate cea mai cunoscută voce care a subliniat pericolul care pândește Terra a fost cea a lui Carl Sagan, faimosul astrofizician american și mare promotor al științei. Sagan nu a abandonat complet ideea că Venus putea fi un loc în care viața ar fi existat sau ar fi putut exista.

El a fost un susținător al ideii că, la începuturile sale, Venus ar fi avut un climat mai temperat, ba chiar și chiar oceane. În cărțile și lucrările sale, precum „Cosmos”, el a sugerat că Venus ar fi fost un exemplu excellent al felului în care o planetă poate evolua în funcție de condițiile sale atmosferice și climatice. 

Sagan a fost printre primii care au avertizat despre riscurile schimbărilor climatice, și a folosit Venus ca exemplu al modului în care o planetă poate deveni inospitalieră din cauza efectului de seră necontrolat. 

„Efectul de seră de pe Venus este un exemplu excellent al modului în care o atmosferă poate prelua controlul asupra climatului unei planete. Dacă nu suntem atenți, Pământul ar putea urma același drum. Privind către Venus, vedem imaginea unei lumi înflăcărate, un testomony al pericolelor necontrolării efectului de seră. Privind către Pământ, vedem o lume plină de viață, dar echilibrul ei este delicat”, sublinia Sagan în volumul „Cosmos, în 1980.

Azi, avertismentul lui este cu atât mai viu. Explorarea planetei Venus nu este doar un demers științific, ci este o veritabilă lecție morală pentru omenire.