Psihologul Adina Petre, confesiune cutremurătoare: „Nu putea să-și asume că trăia cu o grasă”

„Mi-am dat seama că de câțiva ani, rând pe rând, mi-a dispărut bucuria de a mai sărbători orice: Paște, Crăciun, revelion, nunți, botezuri, cumetrii, până și ziua mea de naștere.” Așa începe una dintre cele mai puternice confesiuni scrise în ultima vreme privind legătura dintre traumă, corp și identitate. Textul semnat de psihologul Adina Petre a fost publicat în comunitatea Write the Truth Space, un spațiu de scriere creat de Alexandru Gavriliu și Alina Marian, pe care autoarea spune că îi apreciază enorm.

Sursă foto: Shutterstock

„Nu mai suport oamenii agitați și nevrotici, nu mai pot să stau cu oameni care nu sunt conectați la sine, la mine, la sănătate. Nu mai vreau să fiu înconjurată de mâncare care îmi face rău și nu mai am răbdare să ascult oameni vorbind despre nimic. Dar mai presus de toate, nu mai suport tensiunea iminentă unui abuz”, mărturisește Adina Petre.

Ea scrie că a început să vadă altfel cuvântul „balenă” după ce Alexandru Gavriliu l-a folosit într-un text într-un mod care „a inspirat-o să muncească să și-l revendice în sensul frumos folosit de el”. Doar că pentru ea, „balena” nu era un simbol poetic, ci un zăcământ de durere. A fi o fată supraponderală în România anilor ’90–2000 însemna „a trăi cu abuz continuu, zilnic”.

Din primele sale amintiri, relația cu mâncarea este un câmp de luptă. „Mama mă bătea ca să mănânc și amenințarea pe care o țin minte de la 3 ani este: «Mănâncă, mortăciune, că ai să mori de slabă ce ești (…)!»” A fost forțată să mănânce până la vomă și apoi pedepsită pentru că a vărsat. Desenele sale din copilărie, gândite ca gesturi de afecțiune, au fost ignorate sau batjocorite. „Așa că nu aveam ce altceva să dau mai departe, decât bătăi și înjurături.”

A aflat mai târziu, la o reuniune cu colegii de la fosta școală, că fetele din clasă se temeau de ea. „Și de-aia n-au fost prietenele mele niciodată.” La 8 ani, după ce și-a ascuns niște note proaste și câteva ambalaje ale unor dulciuri mâncate pe furiș, a fost bătută zdravăn. Apoi a fost înjurată că e un animal și pusă să strângă. A învățat atunci că dacă minte e bătută, dar dacă spune adevărul e tot bătută. „Așa că m-a ajutat doar să învăț să mint mai bine și să continui să trăiesc duplicitar, disociată și frântă (…)”

Ani de zile, în fiecare noapte, fura câte un colț de pâine din plasa atârnată pe clanța ușii. Așa reușea să se liniștească și să adoarmă, după coșmaruri și atacuri de panică. Spune că între 8 și 14 ani a fost „infractoare în panificație”, lucru știut doar de sora sa. 

În adolescență a făcut haz de necaz. Glumea că dacă un pedofil ar fi încercat s-o atragă cu bomboane, n-ar fi reușit. Dar cu o felie de pâine, poate că da. „Chiar și acum, la o masă de sărbători, n-aș putea să nu vreau să mănânc pâine, oricâte alte chestii mișto ar fi acolo.”

A fost ironizată de colegii de școală: „Grasa de la 8B”, „there she blows”, „eliberați-o pe Willy”, „Mushu”. Atunci a simțit cum „i s-a mai dezlipit o bucată de suflet de corp” și între pereții interiori a apărut un fel de „bubble wrap cu pernuțe pline de o durere pe care mi-e greu s-o descriu în cuvinte”. Nu pentru că nu ar ști cum să o numească, ci pentru că „nu știe cum să scrie un urlet onomatopeic atât de prelung și violent că ar speria pădurea”.

În fața abuzurilor, și-a creat un alter ego: Adina „grasa”, o balenă care a apărut „cu mâna mea, cu gura mea, cu burta mea care apoi a devenit burțile mele”. Cu o disciplină masochistă, a construit un corp care să protejeze oasele firave de lovituri. „Umflata” a devenit un fel de armură: un corp care să suporte durerea provocată de adulții care o băteau „ca și cum e firesc să trăiești așa”.

Mai târziu, a trăit cu un bărbat care nu o bătea, dar care o umilea sexual și verbal. „Nu putea să-și asume că trăia cu o grasă, dar nici nu putea să plece de lângă luxul și confortul financiar pe care tot eu i-l aduceam.” Luxul consta în mașină, apartamentul din centrul Bucureștiului, banii, țigările, whisky-ul, hainele spălate. 

După 17 ani de terapie, Adina spune că înțelege de ce există în forma asta. De un an de zile, a negociat cu „sora ei mai mare” – balena – să o lase să trăiască, cu promisiunea că va păstra toate lecțiile de curaj, reziliență, disciplină și supraviețuire. A dat jos 16 kilograme în ultimul an. Nu pentru că i-a fost greu să mănânce sănătos sau să se miște, ci pentru că munca grea s-a făcut în interior.

„Poate anul ăsta am ocazia de a merge la 4 nunți ca să reînvăț să mă bucur de mese și nu să îmi fie frică de ele. Poate într-o zi o să fiu neînfricată la masă la nunta mea.” Greul, spune ea, nu mai e în corp, ci în suflet. Pentru că în spatele zidurilor de protecție au stat mereu „un amalgam de frici teribile”. Și cu ele încă nu știe cum să vorbească. „Abia am curaj să mă uit în direcția lor.”

Mâncarea ca refugiu: cum se vede trauma din copilărie în corpul adultului. Explicațiile psihologului Lucica Radu

Mâncăm pentru că ne e foame. Sau pentru că ne e frică. Pentru că ne e dor, rușine, pentru că ne simțim singuri, obosiți, pierduți. Pentru unii, mâncarea nu e despre hrană, ci despre supraviețuire emoțională. Psihologul Lucica Radu explică, într-un dialog pentru Adevărul, cum traumele din copilărie modelează, tăcut, felul în care ne raportăm la propriul corp, și de ce pâinea, dulciurile sau mâncatul compulsiv sunt adesea doar vârful unui iceberg mai adânc: nevoia de iubire, siguranță și regăsire.

Trauma, spune specialista, este o experiență profundă de dezechilibru între ceea ce ne amenință și capacitatea noastră de a face față. De cele mai multe ori, este însoțită de sentimente intense de neajutorare și abandon. Dacă în copilărie lipsește o relație de atașament sigur, dacă apare abuzul sau neglijarea emoțională, rana nu se oprește în minte. Se înscrie în corp. Copilul care nu s-a simțit protejat sau iubit în mod constant învață să-și regleze singur emoțiile. Iar mâncarea devine, adesea, singurul mod accesibil de a obține o formă de confort.

Așa se ajunge, la maturitate, la o relație dezechilibrată cu alimentația. Unii adulți mănâncă compulsiv, alții dezvoltă restricții severe sau oscilează între abținere și exces. Alimentația devine un teren de luptă între dorința de a supraviețui și nevoia de a se vindeca.

În spatele acestor mecanisme se află, frecvent, disocierea. În fața unei traume sau a unui stres intens, mintea și corpul pot „deconecta” o parte din ceea ce simțim, ca să ne protejeze. „Ne putem simți în afara corpului sau detașați de ceea ce trăim”, explică psihologul. Astfel, unele persoane pot mânca fără să-și dea seama cât sau când, în timp ce altele recurg la mâncare pentru a umple un gol emoțional sau pentru a calma o anxietate copleșitoare.

„În esență, mâncarea devine un mod prin care încercăm să ne simțim mai bine atunci când nu reușim să ne conectăm cu noi înșine și cu propriul corp”, subliniază Lucica Radu. Vindecarea începe doar în momentul în care înțelegem ce se ascunde dincolo de comportament – și avem curajul să ne reconectăm, treptat, cu propriile sentimente și nevoi.

Mâncatul compulsiv este, în acest sens, o formă de autoreglare emoțională. În loc să exprimăm sau să gestionăm direct frica, furia sau tristețea, folosim mâncarea ca un pansament temporar. O formă de coping care oferă o liniște de moment, dar care nu adresează suferința reală.

Un exemplu concret este legătura frecventă dintre anxietate și consumul de carbohidrați. Potrivit psihologului, carbohidrații, în special cei rafinați, stimulează rapid producția de serotonină: hormonul care ne ajută să ne simțim bine. Atunci când suntem anxioși, iar mecanismele sănătoase de calmare lipsesc, creierul caută alinare în dulciuri sau produse de panificație. „Din păcate, acest efect este temporar și, în timp, duce la un cerc vicios: anxietate: mâncat emoțional – vinovăție – și iar anxietate.”

Impactul este cu atât mai profund când, în ecuație, apare și bullying-ul legat de greutate. Copiii și adolescenții care sunt ironizați, respinși sau umiliți din cauza corpului lor ajung să interiorizeze un mesaj devastator: „nu sunt suficient de bun așa cum sunt”. În loc să-și construiască identitatea în jurul valorilor și pasiunilor proprii, ajung să se definească printr-un „defect” perceput – greutatea – pe care ceilalți îl amplifică permanent. Stima de sine scade, rușinea corporală devine cronică, iar relația cu propriul corp se deteriorează. „Pe termen lung, acest tip de stigmatizare poate contribui la anxietate, depresie, tulburări de alimentație sau izolare socială”, atrage atenția Lucica Radu. Iar consecințele nu se opresc aici, pot afecta inclusiv traseul profesional sau relațional.

Un alt element-cheie în acest puzzle dureros este rușinea corporală. Atunci când nu ne simțim în siguranță în propriul corp, îl percepem ca pe un inamic. Începem să-l atacăm, să-l pedepsim, să vrem să-l schimbăm cu orice preț. Apar dietele drastice, epuizarea prin sport, mâncatul compulsiv sau abandonarea completă a grijii de sine. „Cu cât ne criticăm mai mult corpul, cu atât mai mult ne afundăm în rușine și auto-respingere.”

Uneori, chiar și când există voință și efort sincer, pierderea în greutate pare imposibilă. Motivul poate fi unul profund: trauma nerezolvată. Corpul și psihicul sunt interconectate, iar o rană neprocesată poate activa mecanisme inconștiente care blochează schimbarea. Excesul de greutate poate deveni, în sine, un „scut protector” împotriva privirilor sau atingerilor care, în trecut, au fost dureroase. Alteori, corpul rămâne blocat într-o stare de stres cronic, ceea ce duce la dezechilibre hormonale și inflamație.

Soluția nu este, în aceste cazuri, o dietă mai strictă, ci o vindecare profundă a relației cu propriul trecut și propriul corp. Acest proces începe prin terapie. Potrivit Lucicăi Radu, cele mai eficiente metode de reconectare sunt cele care includ și dimensiunea somatică, nu doar cognitivă. Terapia prin mișcare, terapia somatică, TRE (exerciții de eliberare a traumei), EMDR sau lucrul cu copilul interior pot oferi un cadru sigur pentru ca vindecarea să înceapă.

Cheia, spune psihologul, nu este controlul, ci „ascultarea blândă a corpului”. Doar acolo unde ne simțim din nou acasă în propria piele putem începe să ne regăsim – și să ne vindecăm.

Cum își pedepsește omul modern corpul cu mâncare. Explicațiile medicului nutriționist Maria Varga

„Marea majoritate a oamenilor din ziua de astăzi mănâncă de foame emoțională și foarte puțin de foame fizică”, declară Maria Varga, medic nutriționist, pentru Adevărul. Explicația e simplă: suntem mult prea stresați, iar mintea noastră nu mai are timp să asculte semnalele transmise de corp. Ne e foame și nu mai știm dacă e poftă, nevoie reală sau doar un gol pe care încercăm să-l umplem.

Pentru pacienții care nu reușesc să distingă între foamea reală și cea emoțională, medicul recomandă un gest banal, dar revelator: „Să bea un pahar de apă. În momentul în care apa ajunge în stomac, iar stomacul este gol, va crea o senzație de foame foarte puternică și vei simți mult mai intens sentimentul de foame și e clar că e nevoie să mănânci.  Dacă stomacul nu e gol și există deja alimente în el, apa nu va face decât să-l umfle, „pentru că nu poate să treacă așa, rapid și prin distensia stomacului se vor atinge receptorii de sațietate și va ajunge să-ți treacă foamea.”

Problema este că nici măcar atunci nu mai ascultăm ce ne transmite corpul, avertizează Maria Varga. „Suntem cu gândurile în altă parte și alegem să negăm ceea ce ne spune.” Senzația de sete este adesea confundată cu foamea, iar mulți oameni beau foarte puțină apă, unii aproape deloc. „Alții înlocuiesc apa cu tot felul de băuturi, preponderent îndulcite și corpul are nevoie de apă, mult mai mult decât de orice altceva.”

Există și semne subtile ale deshidratării care trec neobservate: oboseala, confuzia mentală, dificultatea de concentrare. „Doar o mică deshidratare a creierului dacă se întâmplă, deja suntem obosiți și nu mai funcționăm cum trebuie. De aceea, spune medicul, „primul lucru întotdeauna, e bine să bei apă. Că ți-e foame, că ți-e sete, orice senzație simți în organism, e bine să bei pentru prima oară apă.”

Maria Varga atrage însă atenția că, în cazul tulburărilor alimentare, educația nutrițională clasică nu este suficientă. „Oricâte i-ai explica unui pacient cu anorexie sau cu bulimie, sau cu orice altă tulburare de comportament alimentar, oricât i-ai explica regulile unei alimentații sănătoase, dacă persoana respectivă nu primește aceeași senzație de satisfacție de la alimente naturale, sănătoase cum primește de la cele care sunt artificial făcute, cu mulți aditivi, nu va fi atrasă de acele alimente.”

În aceste cazuri, vindecarea trebuie să înceapă din interior. „Pe pacienți îi îndrum întotdeauna să își vindece problemele, traumele din copilărie și exact cum apărea scris și în articolul pe care l-ați menționat, în momentul în care încep să se vindece în interior, încep să aibă o relație și mai bună cu mâncarea. Deci asta este direcția și nu invers.”

Mulți pacienți care se confruntă cu traume, lipsă de stimă de sine sau alte suferințe emoționale reușesc să adopte un comportament alimentar sănătos doar pentru perioade foarte scurte. Pe termen lung, nereușita le alimentează o părere și mai proastă despre sine. „Nu fac altceva decât să-i adâncească și mai mult în problema emoțională pe care o au. Așa că eu prefer să fie echilibrați emoțional atunci când încep să-și schimbe stilul de viață.”

În lipsa unei motivații foarte puternice – o boală sau o suferință fizică evidentă – schimbarea alimentației este aproape imposibilă pentru o persoană care nu e stabilă psihic. „Oamenii ajung să facă aceste schimbări doar în momentul în care sunt echilibrați psihic și au reușit să facă față la situațiile de stres din viața lor și să-și restabilească prioritățile.”

Medicul atrage atenția că atunci când trăim constant în stres sau în frică, corpul nostru intră în starea de „luptă sau fugi” – acel „fight or flight” despre care se vorbește în psihologie – iar sistemul digestiv este oprit aproape complet. „Toată atenția organismului se mută de pe digestie, către inimă, către mușchi, să poată să pompeze cât mai mult sânge.” Digestia este abandonată, iar semnalele corpului nu mai sunt procesate.

„Nervul vag este cel mai lung nerv din corp, este cel responsabil și de inervarea aproape a întregului tub digestiv și este responsabil inclusiv cu motilitatea”, explică Maria Varga. Tocmai de aceea, unii oameni stresați au diaree, alții suferă de constipație cronică. Stresul afectează metabolismul, continuă Maria Varga, iar „tot ce înseamnă cortizol crescut influențează insulina, insulina care este un hormon depozitant, care trimite grăsimea în țesuturile adipoase. Și în mod obișnuit, marea majoritate a persoanelor ajung să se îngrașe pe bază de stres.”

În cabinet, nutriționista întâlnește frecvent pacienți care afirmă că țin dietă, dar nu obțin rezultate. „De cele mai multe ori, pacienții nu respectă tehnic regulile, le respectă în proporție foarte mică, dar efortul pe care îl fac este mare pentru ei și au impresia că fac foarte mult, dar ei de fapt fac puțin.”

Așteptările sunt mari, iar frustrarea crește. „Munca într-un proces de slăbit trebuie să fie constantă și foarte sinceră în primul rând cu tine însuți, în al doilea rând cu cel care te îndrumă”, mai spune ea.

În alte cazuri, pot exista dezechilibre hormonale sau digestive, care cer o investigație amplă. „Este o cale lungă de investigat, descoperit, eliminat cauze și ulterior de reechilibrat și de tratat.”

Există, totodată, o dimensiune adesea ignorată: grăsimea ca mecanism de protecție. „Persoanele care au fost în temnițele comuniste sau în lagărele naziste, cele care au intrat obeze, supraponderale în aceste situații, au avut șanse mai mari de supraviețuire decât cei care au intrat slabi. Așa că da, grăsimea protejează.”

Corpul, spune medicul, face provizii atunci când simte că urmează o perioadă grea. Iarna, de exemplu, e mai greu să slăbești: „pentru că corpul vrea să acumuleze grăsime în jur și vrea să protejeze de frig. Era mai greu de găsit mâncare, era mai greu de preparat, nu aveai o așa mare varietate.”

Pacienții întreabă adesea: „Bun, și eu cum slăbesc?” chiar și după ce li se explică ce dezechilibre trebuie corectate înainte. Maria Varga atrage atenția că „nu încercând să slăbești vei rezolva celelalte probleme.” Dacă nu înțelegi fiziologia corpului tău și ignori semnalele acestuia, slăbitul devine un eșec.

„Ajungem la o altă greșeală frecventă în slăbit – atunci când vrei cu orice preț să slăbești uitându-te exclusiv la kilograme și la centimetri, ținând diete care sunt profund dăunătoare și nesănătoase pentru organism.” Iar efectele negative nu apar imediat, ci după ani de zile. „Și de multe ori pot fi fatale.”

Pentru a „educa” un organism care s-a obișnuit să vadă mâncarea ca pe un calmant, soluția este psihoterapia. „Trebuie să găsească fiecare altceva care să-i producă fericire. Mâncarea îți produce fericire pe termen foarte scurt, după care urmează ore întregi de dezamăgire și sentimente negative pentru că ai cedat din nou.”

„Reconectarea cu corpul înseamnă să nu uităm care sunt nevoile de bază ale corpului. Am amintit de apă. Să nu uităm că-i trebuie apă în fiecare zi, și apă simplă,” completează Maria Varga. Organismul are nevoie și de mișcare: „Dacă noi stăm în fund pe scaun, canapea, mașină, ne mutăm în pat, facem foarte puțină mișcare, nu se justifică pentru ce să mâncăm mult.”

Mâncarea trebuie să hrănească, nu să biciuiască. „Dacă eu mă uit în farfurie și mă gândesc, efectiv îi transmit creierului meu și propriului meu corp că mâncarea aia va hrăni fiecare celulă pentru că e fără aditivi, fără pesticide, fără coloranți alimentari extrem de dăunători, e neprajită în tot felul de uleiuri dubioase”, conchide Maria Varga.