România, de la victimă sigură la stat independent. Cum a început războiul cu „bolnavul Europei”. Cine i-a salvat pe români de planurile rușilor

Pe 24 aprilie începea războiul care a dat României o nouă șansă istorică, aceea de a obține independența de stat. Este vorba despre al zecelea război ruso-turc, un conflict la care Românie era menită să fie spectator și victimă.

Trupele rusești trec Dunărea FOTO wikipedia

Pe 24 aprilie, Imperiul Rus declara război Imperiului Otoman. Începea cel de-al zecelea război ruso-turc. Românii aveau și ei să intre în horă, ca de fiecare dată, statutul inițial fiind de spectator și victimă. Ambele mari puteri aveau planuri cu Principatele. Imprevizibul istoriei a făcut ca acest război, care urma să curme într-un mod dramatic bucuria Unirii Principatelor, să devină a doua șansă istorică pentru români, un noroc chior căruia România de astăzi îi datorează aproape totul. 

Uriașul cu picioare de lut, „bolnavul Europei”

Întreaga poveste a pornit, pe de o parte, de la slăbiciunea tot mai mare a Imperiului Otoman. În secolul al XIX-lea, acesta era doar „un uriaș cu picioare de lut” sau „bolnavul Europei”, o umbră a super-puterii care a dominat lumea medievală de pe trei continente. Corupt, incapabil să se adapteze la noile realități politice și sociale, în urmă cu tehnologia, fundamentalist din punct de vedere religios, Imperiul Otoman pierduse cursa modernizării și devenise doar o relicvă medievală ținută în viață doar de interesele comerciale ale Marii Britanii în Marea Mediterană.

Cel mai grav era faptul că slăbiciunea sa încurajase alte imperii să-și extindă dominația și puterea pe seama teritoriilor otomane. Imperiul Rus era cea mai bună dovadă. Doar intervenția marilor puteri europene a salvat Imperiul Otoman în Războiul Crimeei (1853-1856) și a stopat, cel puțin pentru o scurtă perioadă, visurile expansioniste ale Rusiei. Otomanii aveau probleme serioase în aproape toate teritoriile. În anul 1860 au avut loc revolte în Liban, iar în 1866-1869 o puternică răscoală în Creta. Turcii nu mai făceau față revoltelor. După 1873, o secetă puternică în Anatolia a dus la o foamete fără precedent și un colps finaciar grav. Guvernul otoman și-a declarat falimentul în anul 1875. În același an, o revoltă anti-otomană avea să aibă loc în Bosnia și Herțegovina. Cea mai gravă a fost însă revolta bulgarilor.

Este momentul declanșator al întregii reacții în lanț finalizată cu războiul ruso-turc din 1877-1878. În anul 1876, un grup de patrioți bulgari a decis să acționeze împotriva stăpânirii otomane. Deși erau prost pregătiți, slab înarmați, bulgarii au trecut la represalii dure împotriva populației musulmane de pe teritoriul Bulgariei. „S-au îndreptat cu sălbăticie împotriva turcilor musulmani, pe care au început să-i masacreze ”, scria Lordul Kinross. „Revoltele s-au răspândit, ducând la masacrarea a sute de musulmani și la ocuparea principalelor forturi otomane din porturile balcanice din apropiere”, mărturisea Stanford Shaw. Masacrelor bulgărești otomanii le-au răspuns cu o și mai mare cruzime. Au dat drumul bașibuzucilor – trupe neregulate, batalioane disciplinare formate din musulmani din Balcani, în mare parte cerchezi și tătari crimeeni, exilați de ruși din teritoriile lor – să facă legea în Bulgaria. Se presupune că au fost omorâți peste 12.000 de bulgari, majoritatea oameni nevinovați.

„Orgia de măcel, incendieri și viol a culminat în satul de munte Batak. Aici, o mie de creștini s-au refugiat într-o biserică, pe care trupele neregulate au aprins-o cu cârpe înmuiate în petrol, ucigându-i pe toți cu excepția unei bătrâne. În total, peste cinci mii din cei șapte mii de săteni din Batak au pierit de mâna lor”, scria Lord Kinross.

Masacrele otomane din Creta, dar și din Bulgaria au ajuns în atenția Marilor Puteri europene. În acest context, englezii au anunțat voalat că își iau mâna de pe otomani și îi lasă în calea lupilor sau a vulturilor, după cum se va vedea. „Oricât de mică era atenția dată de poporul englez afacerilor Turciei s-a văzut suficient din când în când încât să se producă o impresie vagă dar generală că sultanii nu-și îndeplineau „promisiunile solemne” date Europei. Că viciile guvernului turc sunt neeradicabile și că oricând poate apărea o altă criză care să afecteze „independența” Imperiului Otoman, nu va mai fi posibil să i se acorde susținerea ce i s-a acordat în Războiul Crimeei”, precizau oficialii britanici de la aceea vreme. 

Vulturul bicefal  dorea să-și spele rușinea în sânge

Imperiul Țarist suferise la nivel de orgoliu și prestigiu în urma Războiului din Crimeea. Învinși de o coaliție a marilor puteri europene venite în ajutorul Imperiului Otoman, cu scopul de a salva echilibrul geopolitic, rușii au pierdut flota din Marea Neagră, dar au suferit și din punct de vedere al onoarei. Așa că țarul Alexandru al II-lea abia aștepta să spele rușinea în sânge. Criza uriașă prin care trecea Imperiul Otoman, dar mai ales revolta bulgarilor și măcelurile bașibuzucilor au reprezentat momentul prielnic ca Imperiul Țarist să se repeadă din nou asupra turcilor.

Alexandru al II-lea a calculat bine lucrurile. Franța fusese tocmai înfrântă de Prusia. Britanicii nu mai doreau să se implice, iar rușii s-au apropiat de prusaci. După ce Serbia și Muntenegru au declarat război Imperiului Otoman, Alexandru al II-lea s-a întâlnit cu împăratul austriac Franz Joseph I la Reichstadt, în Boemia. Acolo s-au făcut cărțile pentru soarta Balcanilor. Rușii erau de acord să le dea austriecilor pe „frații” bosniaci iar rușii căpătau sudul Basarabiei și portul Batumi. Bulgaria urma să devină indepentă, dar evident sub influență rusească. După un an de tratative între cei trei împărați (al Rusiei, Prusiei și Austro-Ungariei), Rusia declară război Imperiului Otoman, pe 24 aprilie 1877. 

Principatele Unite, spectator și victimă, cu un mare noroc

În acest conflict, Principatele Unite, pe tronul cărora se afla deja principele Carol de Hohenzollern, aveau rolul de spectator pe care nimeni nu și-l dorea pe câmpul de luptă, dar și potențială victimă. Practic, România era folosită doar ca pasaj de trecere pentru trupele rusești. Mai mult decât atât, oficialii țariști le-au transmis românilor că nu-i vor pe câmpul de luptă.

„Colaborarea româno-rusă debuta cel puțin cu un echivoc. De fapt, de la începutul războiului, atitudinea Rusiei era lipsită de bunăvoință: la intrarea trupelor ruse în România, marele duce Nicolae, comandantul-şef al armatei, a adresat un manifest „locuitorilor României”, ignorând, aşadar, autoritățile statului. În ceea ce priveşte o posibilă cooperare militară româno-rusă, ea a fost categoric refuzată. A.M. Gorceakov a declarat generalului Iancu Ghica, agentul diplomatic al României la Petersburg: „Majestatea Sa m-a însărcinat să vă comunic că nu ține la cooperația României şi n-o îndeamnă la aceasta”, preciza istoricul Florin Constantiniu, în „O istorie sinceră a poporului român”.

Ba mai mult decât atât, rușii aveau un plan secret de a ocupa România, după ce terminau cu otomanii în Bulgaria. Oficialitățile române aveau deja bănuieli în acest sens, mai ales din cauza atitudinii ofițerilor ruși. Din acest motiv, M. Kogălniceanu a insistat că în convenția de liberă trecere cu rușii să fie stiplulat clar că Bucureștiul nu ca fi niciodată traversat sau ocupat de trupele rusești. Trecerea trupelor rusești pe teritoriul Principatelor, dar și refuzul autorităților române de a da ajutor otomanilor a dus la bombardamentele turcești asupra orașelor românești de pe malul Dunării. Pe 30 aprilie, românii intră în război cu turcii. Pe 9 mai este declarată independența României.

Propaganda rusească și România pe muchie de cuțit

Norocul a făcut ca rușii să se împotmolească în fața redutelor otomane în Bulgaria. Măcelăriți de turcii, țariștii cer ajutorul românilor care abia așteptau să intre în luptă. Românii reușesc să impresioneze o Europă întreagă cu eroismul și curajul lor. Salvează soarta războiului și înclină balanța în favoarea rușilor. După ce i-au bătut pe turci, rușii se retrag dincolo de Dunăre. Este momentul în care România a fost la un pas de a fi ocupată militar. Totul a început cu o puternică propagandă rusească. „Soldații Diviziei a XI rusă răspândesc zvonul că acum România nu mai este un stat independent ci s-a încorporat cu Rusia, și chiar Carol I a fugit din țară, fiind înlocuit de Marele Duce Nicolae”, se arăta într-un document trimis către Ministerul de Interne.

Un alt raport preciza că „rușii au venit în țară numai din dorința de a ameliora soarta țăranilor și că pentru aceasta vor ocupa Bucureștii, vor dezarma Armata Română, vor ucide proprietarii și le vor lua pământurile pentru a le împărți sătenilor care să le cultive și va face ca dijma să fie redusă numai la una din zece”. Lucrurile au evoluat în mod îngrijorător. În cadrul ședinței Consiliului de Miniștri din 6 aprilie 1878, se lua act de ocuparea unei părții a teritoriului României de către trupele rusești. Situația era disperată și doar intervenția englezilor a făcut ca rușii să dea înapoi.

Mai precis, britanicii au făcut presiuni amenințând Rusia cu războiul. Mai mult decât atât, țarul s-a temut ca nu cumva românii, care arătaseră ce pot pe câmpul de luptă, s-ar fi aliat cu englezii și otomanii tăindu-le retragerea. Ar fi fost un adevărat măcel. Abia în 1879, la un an de la terminarea războiului, trupele ruse s-au retras de pe teritoriul românesc.