Secolul IV î. Ch

Reper al gândirii antice, Platon a creat o operă la care au fost nevoiți să se întoarcă toți marii gânditori ai lumii de până la Kant. El a trăit în acest secol în care filozofia a dominat cultura Greciei antice. 

Acest secol păstrează Grecia în centrul atenției și se desfășoară sub influența gândirii socratice. XENOFON (425-350 î. H.) este unul dintre admiratorii lui Socrate. Istoric, înzestrat cu talent de povestitor, Xenofon este cunoscut mai ales prin cartea Anabasis, în care povestește despre retragerea celor zece mii de mercenari greci, angajați în armata prin care Cirus cel Tânăr încercase să-și detroneze fratele. Fiind martor al acestei campanii militare, istoricul realizează o povestire veridică, în care sunt relatate peripețiile retragerii, dar și aspecte generale despre starea Imperiului Persan. A mai scris Ciropedia (despre educația lui Cirus cel Bătrân), Helenicele (în care continuă Istoria războiului peloponeziac a lui Tucidide), precum și alte opere, mai ales politice și economice. O scriere aparte a lui Xenofon este Apomnemoneumata (Amintiri despre Socrate), în care reconstituie figura filozofului, în contextul social al vremii sale.

Dar influența pe care a avut-o Socrate asupra acestui secol se oglindește mai cu seamă în numeroase școli, înființate după model socratic. Dintre acestea, amintim pe cea fondată de către filozoful Euclid din Megara (altul decât matematicianul de mai târziu), școala din Elis, întemeiată de Faidon (discipolul preferat al lui Socrate), școala cinică a lui Antistene din Atena, urmat de DIOGENE din Sinope, zis și Câinele (413-372), care proslăvea rațiunea, se considera un cetățean al lumii și voia să fie un vindecător de suflete. De asemenea, importantă este și școala lui Aristip din Cirene. Acesta era încredințat că lumea poate fi cunoscută doar prin senzații, care nu trebuie constrânse, violentate;, deoarece trupul trebuie pus în armonie prin plăceri. Din cauza acestui punct de vedere, adepții acestei școli au fost numiți și hedoniști (în grecește, hedon înseamnă plăcere).

Cel mai strălucit elev al lui Socrate a fost PLATON (427-347). El a înființat o școală în Atena, pe care a numit-o Academia (după numele eroului Academos), în care se învăța, în principal, matematică, astronomie și filozofie. A creat studii filozofice în forma unor dialoguri, desfășurate, de cele mai multe ori, între Socrate și alte personaje. Fiecare scriere dezvoltă o idee, un principiu, în manieră socratică. Astfel, în Hippias Minor se discută despre minciună, în Hippias Maior – despre frumos; în Lysis se analizează prietenia, Charmides este un dialog despre înțelepciune, Laches – despre curaj, iar Alcibiade – despre firea omenească. Trei dintre dialogurile platoniciene au suscitat numeroase discuții: Theaitetos, Parmenides și Sofistul, care tratează despre ființă și non-ființă. Pornind de la numerele iraționale, din matematică, Platon construiește o subtilă parabolă a non-existenței (Theaitetos), iar în Sofistul apare ideea că erorile dovedesc posibilitatea unei alte realități, decât cea acceptată. 

Un dialog interesant este și Timaios, în care apare o viziune despre originea lumii: Demiurgos a făcut universul din tot focul, toată apa, tot pământul și aerul, ca pe o sferă perfectă, ca pe un corp însuflețit, ca pe o ființă desăvârșită. Iar acesta era agent și pacient al acțiunilor sale. Apoi i-a făcut un suflet-stăpân, alcătuit dintr-un joc numeric care codifica o melodie. Astrele urmează mișcările acestei melodii, înăuntrul marii ființe, care este universul. A creat apoi zei, pe care i-a pus să facă ființele muritoare, imitându-l. Sufletele omenești, manifestate prin pasiuni, emoții, sentimente, dacă vor trăi frumos vor ajunge într-un astru, atingând fericirea, iar dacă nu – vor trăi din nou, pe o altă treaptă de existență.

Tot în Timaios apare mitul despre Atlantida, reluat și în Critias. 

Phaidon tratează despre puterea ideilor (aflate dincolo de lucrurile care participă la ele) și despre nemurirea sufletelor; Gorgias vorbește despre răsplata de dincolo de moarte.

Dialogul Republica poate fi considerat o sinteză a gândirii lui Platon, căci imaginând statul ideal, abordează numeroase aspecte ale existenței, prilej de a-și prezenta și ideile filozofice. Pentru el, statul trebuie să respecte alcătuirea firească a omului (rațiune, pasiune și instincte), adică trebuie să fie format din cei care gândesc, din cei care îl apără și din cei care produc, iar fiecare trebuie să-și respecte rostul. Tot aici vorbește și despre cele trei aspecte ale meșteșugului. În sensul acesta spune că în toate există trei arte: cea care folosește (sau a celui care știe să folosească lucrurile), cea care produce și cea care imită – aceasta din urmă fiind creația artistică, definită, înainte de Aristotel, ca act mimetic.

Punând în aplicare principiul socratic al cunoașterii de sine, Platon caută răspunsurile în propria conștiință sau cum spune Noica, Platon răscolește în propriul său cuget. În Phaidon  (dialog în care povestește despre moartea lui Socrate), discutând problema eternității sufletului, el subliniază faptul că fiind destinat să se nască și să moară la infinit, sufletul are acces la cunoașterea totală și învață la fiecare coborâre în viață. De aceea, cunoașterea presupune recăpătarea unei condiții intelectuale și recuperarea amintirilor anterioare. Din perspectiva eternității (când sufletul se plimbă împreună cu un zeu) receptează lumea materială doar în forme generale pe care le numește idei, el însuși (sufletul) semănând cu Ideea, spre deosebire de care evoluează istoric, adică își trăiește moartea ca pe o eliberare. Lumea inteligibilă a Ideilor și lumea materială sunt cele două substanțe din care zeul primordial a creat totul. Universul sensibil este o copie a Ideilor, adică este alcătuit dintr-o substanță fără formă și are un corp și un suflet. Corpul lumii  cuprinde materia plămădită după Idei și numere, pe câtă vreme sufletul este făcut din două substanțe. Comparabilă cu lumina care cuprinde toate lucrurile, Ideea este modelul, forma neîntrupată a obiectului (Timaios), care nu poate fi receptată decât spiritual, de aceea, atunci când cineva îi spune că vede calul, dar nu și ideea de cal, Platon îi răspunde că are doar ochi, nu și deschidere spre lumea abstractă și incoruptibilă. Fiecare formă este însoțită de o pluralitate de existențe și nesfârșite non-existențe (Sofistul); respectiv, orice există în lume are o infinitate de posibilități de a fi, dar și privilegiul de a nu fi altceva (nonexistența). Lumea nu poate fi înțeleasă, iar cunoașterea nu poate fi completă fără a raporta lucrul la existențele lui posibile și la ceea ce el nu este. Filozoful contemporan Martin Heidegger, despre care vom vorbi mai târziu, explică viziunea lui Platon despre idei în sens teologic. Fiind cauza a tot ce există, Ideea înseamnă Binele absolut, divinul  (to teion), adică Dumnezeu.

Cel mai cunoscut dialog platonician este Banchetul la care se vor întoarce mulți gânditori de după Platon. În greacă acest dialog se intitulează Symposion, ceea ce înseamnă petrecere pentru a bea împreună, adică a comunica sub imperiul plăcerii. 

Subiectul. Banchetul tratează despre iubire, mai precis, despre funcția ei transcendentă. Aici apare celebra poveste despre originile și sensul iubirii: la începutul lumii, oamenii erau sferici, ca și când ar fi fost alcătuiți din câte două persoane îmbrățișate, dar cu fețele celor două capete întoarse în direcții opuse. Acești oameni erau de trei sexe: masculini (care se aflau sub imperiul Soarelui), feminini (sub oblăduirea Pământului) și androgini (în paza Lunii). Din cauza insolenței acestora din urmă, Zeus i-a despicat pe toți în două, dar le-a dăruit iubirea, ca reflex al perioadei fericite. De atunci, fiecare om își caută perechea. Așadar, iubirea reprezintă o palidă amintire a unității primordiale, căci, fie chiar și pentru scurt timp, oamenii regăsesc prin iubire ființa lor de la începutul lumii, când erau puternici, fericiți și compleți. Sensul vieții este dat de această dorință de a reconstitui întregul armonios din părți diferite sau chiar contradictorii. La această poveste se adaugă și cea despre Poros și Penia (Bogăția și Sărăcia).

Fiind concepute în forma dialogului, ca niște discuții, în care ideile sunt ilustrate adeseori cu povești pilduitoare, cu mituri semnificative, scrierile lui Platon incită, deschid gustul dialogului și plăcerea interpretării. Gânditorul abordează probleme de interes general (nașterea lumii, nemurirea sufletului, statul, morala), formulează idei filozofice, expune o viziune asupra vieții în formule didactice (dialoguri, mituri, parabole).

ARISTOTEL (384-322), cel mai bun elev al lui Platon, este prima minte enciclopedică a lumii. El a fondat o școală după modelul lui Platon, pe care a numit-o Liceul (Lykeion), pentru că era așezată lângă incinta lui Apolo Lykeios. Aici, discuțiile se purtau în timpul plimbărilor prin grădina Liceului, din care cauză, discipolii au primit și numele de peripatetici (cei care se plimbă).

Aristotel a scris multe opere, în domenii diverse, ba chiar se poate spune că a făcut începutul multor științe, care s-au dezvoltat abia în perioada modernă. A scris tratate de fizică (Despre naștere și pieire, Despre cer, Fizica), de științele naturii (Istoria animalelor), de etică  (Etica Nicomahică), politice (Politica). Acestea din urmă sunt scrieri pentru îndrumarea lui Alexandru Macedon, de a cărui educație s-a ocupat. De asemenea, a scris o Metafizică dar și primul tratat de estetică literară (Poetica). Prin Organon (care cuprinde toate tratatele de logică) este întemeietorul logicii formale. A elaborat monografii, dar care nu s-au păstrat până la noi, și a scris chiar și poezii (Imnul către virtute). 

În primul rând, Aristotel creează un sistem de abordare a lumii; definește și clasifică, urmărind înlănțuirea logică a fenomenelor naturale. De pildă, observă că totul are o cauză și acordă întâietate cercetării rădăcinilor pentru a afla rostul devenirii, punându-și întrebări simple și lămuritoare: de unde vine, cum și sub ce influență merge și încotro se îndreaptă natura. Respectiv, el stabilește patru cauze ale cunoașterii fizice: originea, formula, influența spirituală și scopul (Fizica). Primul tratat din Organon, intitulat Categorii, a suscitat un interes constant de-a lungul secolelor. “Categoria”, este, așa cum traduce Heidegger, o adresare privilegiată, căci cata-agoreyein înseamnă a spune ceva în public. În Categorii, Aristotel face distincția dintre cuvintele independente și cele înlănțuite sintagmatic sau sintactic. Primele au caracter descriptiv, desemnează substanța, cantitatea, relația etc. El le numește categorii și se ocupă, în continuarea studiului, de caracteristicile lor.

Aristotel are și o viziune interesantă despre spațiul cosmic: corpurile cerești sunt făcute din eter și sunt în număr de șapte – Luna, Mercur, Venus, Marte, Soare, Jupiter și Saturn. Dincolo de ele se află stelele fixe, iar în afara cosmosului este situată divinitatea – cauza mișcării universului. Din perspectiva lui Aristotel,  totul se naște din ceva, de aceea trebuie să existe o natură oarecare din care să rezulte alte entități. Sferele cosmice sunt perfecte și însuflețite. În lumea sublunară domnește întâmplarea (Despre cer). În acest univers doar schimbarea și timpul sunt veșnice deoarece sunt consecințe ale unei mișcări circulare eterne, determinate de zeul suprem – Cel care se cunoaște doar pe sine. Această divinitate supremă și singulară se manifestă în toate lucrurile și le mișcă prin dragoste și prin dorință (Metafizica).

În ceea ce privește arta, Aristotel reia concepția lui Platon, anume că orice act de creație presupune imitare (mimesis), dar mai adaugă și altă noțiune – catharsis – care se referă la caracterul purificator al operei de artă. Aceste două principii sunt expuse în Poetica (Peri poetikes) și au fost preluate în toate esteticile lumii de la Aristotel încoace. Act eliberator, de eliminare a emoțiilor, spectacolul, în special cel de imitare a unei acțiuni elevate, adică cel care înfățișează experiențe tragice, naște milă și teamă. Expresia poetică (limbajul, imaginea, melodia) creează o nevinovată delectare. Această stare de emoție și de plăcere constituie esența artei. 

Printre elevii lui Aristotel se află și TEOFRAST (372-287 î. H.), filozof din opera căruia a rămas o carte capitală – Caracterele – în care analizează 30 de tipuri umane, printre care lingușitorul, flecarul, ipocritul, intrigantul, neobrăzatul etc.

Tot acum trăiește și DEMOSTENE (384-322 î. H.), considerat cel mai mare orator al lumii. A lăsat câteva discursuri memorabile, dintre care mai cunoscute sunt Filipicele – rostite împotriva lui Filip (tatăl lui Alexandru Macedon), dar mai ales cel intitulat Despre coroană (Peri ton stefanon), în care își trece în revistă viața politică. Demostene crede în puterea voinței, pe care o consideră motorul oricărei acțiuni. Din punctul lui de vedere, comoditatea este cea mai periculoasă predispoziție umană.

*

La sfârșitul acestui secol se remarcă o predispoziție spre comedie. Se scriu numeroase piese cu intrigă simplă, în care principalul personaj este sclavul isteț, intrigant, gata să dirijeze destinele stăpânilor. MENANDRU (342-290) a scris peste 100 de comedii în care insistă pe caracterul uman, detașându-se de tendințele satirice manifestate în comediile aristofanice. Dintre creațiile lui Menandru amintim Țăranul, Eroul, Împricinații, aceasta din urmă păstrată fragmentar, dar al cărei subiect a putut fi reconstituit: Charisios e proaspăt însurat cu Pamfila. Înainte de măritiș, acesta fusese răpită de  participanții la o procesiune religioasă (orgiastică). În urma acestui epusod se naște un copil, dar fiind rodul unei orgii, este abandonat. Ulterior, se dovedește că însuși Charisios este cel care a necinstit-o pe Pamfila în acea noapte orgiastică. Așa că pruncul trebuie recuperat, folosindu-se ca obiect de identificare, un inel. Copilul a trecut pe la un păstor, apoi pe la un cărbunar. Așa că cum mai multă lume și-l dispută. Conflictul comediei este creat pe acest proces de paternitate.

Aproape integral, s-a păstrat comedia Mizantropul (Dyscolos) în care eroul principal este un țăran mizantrop care, se opune căsătoriei dintre fiica sa și un orășean (Cnemon), căsătorie pusă la cale de zeul Pan. Menandru urmărește evoluția mizantropului, de la îndârjirea ursuză la îmblânzirea finală.

Cultura Greciei antice încheie secolul al IV-lea cu EPICUR (341-270 î. H.). Acesta continuă ideile lui Democrit, adăugând că principala problemă a lumii este eliberarea de teamă. Ieșit de sub incidența fricii, omul poate suporta cu seninătate durerea și gândul morții.

*

Tot în acest secol mai are loc un eveniment însemnat, în India antică. Se presupune că acum au fost elaborate cele mai multe dintre textele Upanișadelor (Upanisad) – cărțile sacre, ce continuă Vedele, mai exact, acestea sunt considerate rezultatul contemplației vedice. Ele sunt concepute în forma unui dialog dintre maestru și discipol despre natura și sensul divinității. Upanișadele impun două noțiuni esențiale pentru gândirea indiană: samsāra (roata reîncarnărilor) și karman (schema individuală a nașterilor și renașterilor). Sensul ființei este de a sparge samsāra prin sacrificiu interior și de a atinge armonia absolută prin identificarea sinelui (ātman) cu spiritul profund al universului (Brahman). Această armonie înseamnă eliberarea de tristețe și de păcat, iar, în ultimă fază, nemurirea. Dintre cele mai importante Upanișade amintim Brhad-Aranyaka-Upanisad, Cāndogya-Upanisad, Isa-Upanisad, Kena-Upanisad, Katha-Upanisad, Mundaka-Upanisad, Prasna-Upanisad.

În China antică, acest secol este dominat de ZHUANG ZI (350-275 î. H.), continuatorul lui Lao. Opera lui este cunoscută tot sub numele de  Zhuang-Zi și face deopotrivă începutul literaturii și pe cel al filozofiei chineze. El vorbește despre libertatea înțeleptului și ia în derâdere morala confucianistă, susținându-și ideile prin scurte povestioare simbolice și ilustrative (apologuri). Dintre acestea, cea mai cunoscută la noi este cea în care povestește că s-a visat fluture, iar la trezire își pune întrebarea dacă nu cumva realitatea lui istorică face parte din visul fluturelui, care se visează om. O idee interesantă din opera sa amintește de Banchetul lui Platon: Zhuang Zi consideră că rostul contradicțiilor este de a se căuta și de a se armoniza, de a recompune unitatea esențială.

De asemenea, mai trebuie menționat și gânditorul chinez, de orientare confucianistă, MO ZI (479-381 î. H.). El a patronat o societate care propovăduia binele comun și a scris o carte (cunoscută sub numele Mo-zi), alcătuită din discursuri despre cumpătare, despre voința cerească, împotriva cărturarilor etc.

Aș spune că în acest secolul se pun bazele filozofiei (prin opera lui Platon, dar și prin Upanișade). Dialogul dintre un învățat și învățăcel, ca formulă principală de expunere, dovedește nevoia acestui secol de a-și pune întrebări, de a căuta răspunsuri autorizate. Acum se conturează ideea armoniei contrariilor, schițată anterior de Heraclit, iar Aristotel deschide drumul cercetării logice.

Biblio

  Aproape întreaga operă a lui Platon a fost tradusă în românește sub titlul Opere și a apărut de-a lungul mai multor ani la Ed. Științifică, în colecția Clasicii filosofiei universale, însoțită de explicații largi, sub îngrijirea lui Const. Noica și Petru Creția.

  Miturile lui Platon, Ed. Humanitas, 1996 (antologie, ed. Cristian Bădiliță)

  Simone Pétrement – Eseu asupra dualismului la Platon, la gnostici și la maniheeni, Ed. Symposion, 1996 (trad. Ioana Munteanu, Daria Octavia Murgu)

  Léon Robin – Platon, Ed. Teora, 1997 (trad. Lucia Magdalena Dumitru)

  Aristotel – Despre suflet, Ed. Aion, 1996

  Aristotel – Metafizica, Ed. Academiei, 1965 (trad. St. Bezdechi)

  Aristotel – Etica Nicomahică, Ed. Științifică și Enciclopedică, 1988 (Stella Petecel)

  Aristotel – Categorii, Ed. Humanitas, 1994 (trad. Constantin Noica)

  Pierre Aubenque – Problema ființei la Aristotel, Ed. Teora, 1996 (trad. Daniela Gheorghe)

  David Ross – Aristotel, Ed. Humanitas, 1998 (o prezentare riguroasă și limpede a scrierilor lui Aristotel); trad. Ioan Lucian Muntean

  Diogenes Laertios – Despre viețile și doctrinele filozofilor, ed. cit. vol. I – despre Platon și Aristotel.

  Constantin Noica – Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou, Ed. Moldova, 1995 (cap I și II)

  Teofrast – Caracterele (în același vol. cu fiziologiile literare ale lui Jean de la Bruyre), EPL, 1966 (trad. M. Marinescu-Himu)

  ***Cele mai vechi Upanișade, vol. I, Ed. Științifică, 1993 (trad. Radu Bercea)

  Rudolf Steiner – Creștinismul ca fapt mistic și misteriile antichității, Ed. Humanitas, 1993 (o abordare teozofică a dialogului Timaios, la p. 66); trad. Petru Moga. 

După Doina Ruști – Enciclopedia culturii umaniste, 2004