Ce îi lipsește României ca să capete greutatea Poloniei în UE: „Au știut cum să se apropie de cercul restrâns al deținătorilor puterii reale”

Diplomat
de carieră cu studii la Harvard, Ovidiu Dranga explică, într-un
interviu pentru „Adevărul”, ce îi lipsește României pentru a
avea un cuvânt de spus la nivelul Uniunii Europene și a Alianței
Nord-Atlantice. Un exemplu de la care ar putea porni cei care
stabilesc liniile politicii externe de la București ar fi cel al
Poloniei, țară care a ajuns să stea la masa celor importanți,
după căderea Cortinei de Fier.

Adevărul: Cine
sunteți, domnule ambasador Ovidiu Dranga?

Ovidiu Dranga: Sunt
fiul unor profesori. Am urmat cursurile unui liceu de
matematică-fizică, rămânând și azi pasionat de istorie, limbi
străine și matematică. După absolvirea, în 1990, a Institutului
Politehnic (azi Universitatea Politehnică) din București, am dat
concurs și am început să lucrez ca ziarist la revista „Lumea”.
În Ministerul Afacerilor Externe (MAE), am intrat tot prin concurs,
în 1991, pe un post diplomatic la Direcția de planificare politică.
Am aflat, ulterior angajării, că articolele mele fuseseră
remarcate de conducerea ministerului. De atunci, am urcat, treptat,
în ierarhia diplomatică până la gradul de ambasador. Am
deținut/exercitat funcții de conducere începând cu 1999, când am
devenit prim colaborator al ambasadorului României la NATO. Am fost,
pe rând, director, director general și, în 2012-2013, secretar de
stat și purtător de cuvânt al MAE. Între 2001 și 2005, am fost
detașat la MApN, ca locțiitor al secretarului de stat pentru
politica de apărare, perioadă în care (2003-2004) am efectuat
studiile masterale la Harvard University, JFK School of Government
(Master in Public Administration – MPA).

Aveți
și o vastă experiență în diplomație, ați fost și decorat
inclusiv la nivel internațional și aveți și o importantă
activitate academică. Cum ați rezuma toate acestea?

Am
îndeplinit trei mandate de ambasador: în Belgia, Polonia și
Japonia. De la Tokyo am revenit, prin demisie, exact acum un an, după
care, pentru șase luni, am fost detașat la Centrul Euroatlantic
pentru Reziliență (E-ARC). În prezent, funcționez în cadrul
direcției din MAE care se ocupă cu pregătirea participării
României la Expo Osaka 2025. Am publicat zeci de articole în presa
românească și internațională, am predat la SNSPA, IDR și
Colegiul Național de Apărare și am fost decorat de Președinții
României și Poloniei, precum și de Principesa Margareta, Custodele
Coroanei României.

Cum reușește Varșovia să fie mereu cu un pas înaintea Bucureștiului

Ați
fost ambasadorul Romaniei în Polonia pentru 8 ani. Cunoașteți,
așadar, foarte bine istoria, diplomația și economia acestei țări,
v-ați familiarizat cu realitățile sale sociale și politice. Cum
ați caracteriza Polonia zilelor noastre, prin comparație cu
România, cel puțin la capitolul politică externă și de
securitate? Ce au ei și n-avem noi și invers?

Polonia
este una dintre marile povești de succes ale Europei moderne și
contemporane. Ca să înțelegem de ce Polonia a devenit astăzi unul
dintre cele mai influente și respectate state de pe continentul
nostru, trebuie să facem recurs la istorie. După cum știți,
Polonia a fost, pentru câteva sute de ani, o mare putere a Europei
răsăritene, Uniunea Polono-Lituaniană dominând, practic, în tot
acest timp, spațiul dintre Rusia, Imperiul Habsburgic și Imperiul
Otoman. Apoi, în 1795, a dispărut, pur și simplu, de pe harta
politică a continentului, fiind împărțită între Rusia Țaristă,
Imperiul Habsburgic și Prusia. Revenirea spectaculoasă a Poloniei
ca stat pe harta lumii s-a produs după Primul Război Mondial. Pe
întreaga durată a absenței/suspendării statalității, elita
poloneză a menținut vie dorința de renaștere națională, bazată
pe un sens înalt al identității culturale și religioase a
poporului polonez, în perioade de mari suferințe sociale și
economice, marcate de opresiune/represiune politică.

Și care ar fi cheia succesului polonez?

Supusă
constant presiunii geopolitice din trei direcții, Polonia a făcut,
de-a lungul timpului, alegerea de a se opune agresiunii, chiar dacă
n-a reușit să iasă victorioasă din toate
confruntările/războaiele. Prima mare victorie din secolul trecut
este consemnată în 1920, când trupele poloneze, conduse de
maresalul Pilsudski, au înfrânt Armata Roșie la porțile Varșoviei
(„Miracolul de pe Vistula”), împiedicând avansul Rusiei
bolșevice spre vestul european vlăguit de Marele Război. A doua
mare victorie, de aceasta dată morală, a fost rezistența eroică
și în același timp tragică în fața invaziei Germaniei naziste
și a URSS în 1939. Să nu uităm că Polonia a rezistat, prin luptă
eroică, pentru câteva săptămâni atacului copleșitor, simultan
și coordonat al trupelor lui Hitler și ale lui Stalin, care au
ocupat și împărțit țara, punându-i între paranteze
suveranitatea și independența pentru aproape 6 ani, în care
poporul polonez a fost victima unor distrugeri și atrocități fără
precedent în istoria recentă a Europei și a lumii. Al treilea
episod cu valoare de simbol este insurecția din Varșovia din
august-octombrie 1944, când polonezii s-au ridicat împotriva
ocupanților naziști, sperând că trupele sovietice care se
apropiau îi vor ajuta, fără să știe că acestea aveau ordin să
nu intervină. Ca represalii, Hitler a distrus complet Varșovia,
care a renăscut după război din propria cenușă. Al patrulea
moment victorios este legat de răsturnarea regimului comunist, care
a început cu mult înaintea altor țări din fostul lagăr sovietic
și s-a încheiat pașnic, prin organizarea primelor alegeri libere
într-un stat aflat sub dominația URSS după 1945.

Cu
alte cuvinte, Polonia a dezvoltat un nivel de mândrie și de ambiție
greu de regăsit la alte națiuni europene, bazat pe hotărârea de a
rezista și puterea de a renaște, pe capacitatea de a construi
durabil și curajul de a se afirma. În opinia mea, aceasta este
cheia succesului polonez.

Secretul „miracolului polonez”

Vreți
să spuneți că secretul „miracolului polonez” se rezumă la
reziliență, identitate și ambiție?

Aș
zice că, într-o foarte mare măsură, da. De
altfel, studii recente, cum ar fi cel realizat de Rand Corporation,
confirmă că acestea sunt ingredientele puterii unui stat, sau, în
orice caz, cele mai importante. Mai sunt și altele, cum ar fi
patriotismul inteligent, conjuncturile internaționale favorabile,
legăturile externe avantajoase sau particularitățile
geografice/geopolitice ale țării, dar de la fibra, resursele,
mentalitatea, voința și modul de organizare/administrare a
națiunii/statului pornește totul.

Apropiindu-ne
de zilele noastre, care credeți că este explicația respectului,
reputației și influenței de care se bucură Polonia în lume, în
acest moment?

În
primul rând, plecând de la premisa fundamentală potrivit căreia
relațiile internaționale sunt relații de putere, Polonia a înțeles
repede după încheierea Războiului Rece că, pentru a fi relevantă
în spațiul euroatlantic, trebuie să se apropie perseverent și
pragmatic de cercul restrâns al deținătorilor puterii reale în UE
și NATO, care nu sunt organizații de caritate. De aici constituirea
Triunghiului de la Weimar și apropierea accelerată de SUA, inclusiv
prin intermediul uriașei și foarte influentei diaspore poloneze din
America.

În
al doilea rând, a realizat rapid că influența în Europa Centrală
sau în zona baltică se traduce în influență la Bruxelles sau
Washington și a început să-și crească, meticulos, greutatea
geopolitică specifică, asumându-și o postură regională
proactivă, de poziționare și acțiune diplomatică alimentată cu
resurse generoase, care a permis promovarea de idei și proiecte
ambițioase. De exemplu, așa s-a născut Grupul de la Visegrad și,
apoi, prin coordonare cu Suedia, Parteneriatul Estic.

În
al treilea rând, Polonia a observat că se pot obține avantaje
politice și economice în relațiile cu partenerii și aliații
europeni prin consolidarea interacțiunilor cu state de pe alte
continente, îndeosebi Asia, unde există actori cu aspirații
globale, dar și oportunități consistente de dezvoltare a
comerțului, de care e obligatoriu să ții cont când îți
calibrezi propriile demersuri de politică externă sau diplomație
economică. Polonia are de circa șase ori mai multi atașati
comerciali decât România, la o economie care e de doar două ori
mai mare decât a noastră.

Nu
în ultimul rând, Polonia a învățat din marile greșeli sau
eșecuri ale istoriei europene moderne/contemporane, presărată cu
episoade de împăciuitorism (appeasement), și a fost consecventă
în a semnala cu voce tare, fără teama de „represalii” sau
„admonestări”, că pericolul fundamental, aproape existențial,
pentru Europa este Rusia. În consecință, Polonia se pregătește
de ani buni să facă față, în primul rând cu forțe proprii,
unei eventuale agresiuni rusești sau, cel puțin, asertivității
Moscovei, care va vedea mereu Europa Centrală și de Est ca o zonă
ce aparține spațiului său tradițional de influență
geostrategică.

Ce spune acest lucru despre Polonia și cum ne-am putea explica faptul că polonezii au ajutat mai mult Ucraina și Republica Moldova decât a făcut-o o mare putere cum e Franța?

Prin
tot ce a făcut până acum, Polonia a dovedit că este capabilă să
anticipeze viitorul, ceea ce este tot un atribut esențial al
puterii. Așa se explică ajutorul masiv acordat Ucrainei în
actualul război, precum și activismul Poloniei în Republica
Moldova.

În
tot acest joc foarte sofisticat, bazat pe interese și nu pe emoții,
în care menajamentele/timiditățile n-au ce căuta, Polonia a
intrat fără complexe, fără remușcări ori vinovății și fără
rezerve, cu forțe proaspete, antrenate în decenii de
disidență/rezistență reală, mizând pe argumentele morale expuse
mai sus. Cine putea, după 1989, să oprească ascensiunea sau să
dea lecții de democrație ori de demnitate Poloniei, care reușise
să se desprindă, în primul rând cu forțe proprii, de comunism,
după ce rezistase, e drept, cu costuri enorme, invaziei și
ocupației naziste și, apoi, sovietice?

Ce ar trebui să ne inspire și să aplicăm din exemplul polonez

Care
credeți că ar trebui să fie poziția României în actualul
context european și global? Ce putem lua din exemplul Poloniei și
ce nu?

În
calitate de ambasador la Varșovia, am avut ca principal obiectiv
consacrarea și consolidarea tandemului româno-polonez în afacerile
regionale, europene și euro-atlantice. Eu cred că am reușit să
atingem această țintă, cel puțin asta era situația în 2021,
înainte de plecarea mea la Tokyo, când a avut loc cel de-al șaselea
summit al Formatului Bucuresti (B9), lansat de România și Polonia
în 2015, iar președintele Duda efectua a treia vizită în țara
noastră. Asta a presupus înțelegerea modului în care funcționează
instituțiile poloneze, dar mai ales cunoașterea resorturilor care
au stat la originea anumitor gesturi sau acțiuni de politică
externă poloneze.

Pe
de-o parte, cred că modelul polonez e interesant pentru noi în ce
privește indispensabilitatea strategică. Ucenicia României în
NATO și UE s-a încheiat! Nu ne împiedică nimeni să devenim
indispensabili în Europa Centrală și de Est, zona Mării Negre și
Balcani, inspirându-ne din conduita Varșoviei, care a știut să se
profileze ca interlocutor și actor de neocolit când vine vorba
despre Marea Baltică, Europa Centrală și spațiul ex-sovietic.
Asta înseamnă să ne asigurăm că nimic durabil nu poate fi
conceput și/sau implementat fără România în vecinătățile de
interes major pentru securitatea și prosperitatea noastră, așa cum
Polonia este prezentă la toate discuțiile despre și se implică în
toate procesele derulate în regiunile de prim interes pentru ea.
De-acum înainte, pentru următorii 10-15 ani, consider că unul
dintre punctele cu relevanță majoră pentru agendele de politică
externă ale ambelor țări este viitorul Ucrainei, inclusiv
încheierea conflictului și reconstrucția. Cred că trebuie să ne
sincronizăm/coordonăm mai mult și mai bine, am avea numai de
câștigat.

Pe
de altă parte, cred că putem să ne inspirăm din conduita
Varșoviei în ce privește politica mare. De pildă, am putea aborda
profesionist și fără ezitări reforma atât de necesară a Uniunii
Europene, inclusiv competitivitatea și relevanța acesteia în
contextul marilor reașezări geopolitice care vor urma, sau
problematica de securitate globală, inclusiv securitatea economică.

Inițiativa/îndrăzneala
strategică este modus operandi la Varșovia. Eu cred că a fi
permanent în ofensivă diplomatică creează un mare avantaj în
negocieri, acela de a putea influența agenda comună sau chiar de a
o controla, astfel încât demersurile convenite să satisfacă
într-o proporție semnificativă propriile obiective sau priorități.
Presupun că e mai bine/indicat să impui/propui teme/demersuri decât
să reacționezi la acțiunile altora.

Ce
alte lecții ne-am putea însuși pornind de la modelul Poloniei?

Concret,
de la polonezi putem învăța cum să coagulăm majorități de
promovare sau minorități de blocaj, în funcție de interesele
noastre, mai ales în UE dar și în NATO, perfecționându-ne
capacitatea de negociere simultană pe mai multe paliere. Polonia a
intrat în UE și NATO cu doar câțiva ani înaintea României, dar
a învățat, mai bine chiar decât unele țări membre cu vechime,
când/cum să-și utilizeze dreptul de veto sau când/cum să-și
tranzacționeze ponderea în mecanismele/procedurile de vot, fără
frica de a „deranja” pe cineva. În acest mod, Polonia a atins
ținte multiple cu costuri minime, propunând,
totodată, soluții poloneze unora dintre problemele stringente ale
Europei. Pe lângă rata fabuloasă de absorbție a fondurilor
europene, care ține foarte mult de abilități tehnice și
capacitatea administrativă internă, performanța politică a
Varșoviei a fost transformarea câtorva dintre interesele naționale
în obiective sau chiar priorități ale ambelor organizații, pentru
atingerea cărora a putut mobiliza resurse puse în comun de
parteneri și aliați.

Unde pot colabora Bucureștiul și Varșovia

Ce
pot face împreună mai bine România și Polonia? Ce ne diferențiază
și ce ne apropie?

Relația
bilaterală este din ce în ce mai dinamică și mai complexă. Am
inițiat organizarea ședințelor comune de guvern, primele două
desfășurându-se în timpul mandatului meu. Nu știu exact cum au
evoluat lucrurile în ultimii trei-patru ani, dar anumite constante
sau elemente de continuitate pot fi evidențiate, desigur. De pildă,
îmi imaginez că dialogul politic a crescut în frecvență și
densitate, la fel cooperarea economică. E limpede că trebuie să
continuăm să ne gestionăm eficient și reciproc profitabil
interdependențele. Rivalitatea nu ne ajută, pe când cooperarea
aprofundată va produce întotdeauna dividende. Sprijinirea Ucrainei
și a Republicii Moldova, revitalizarea Inițiativei celor Trei Mări
și a Formatului București sau București 9, precum și colaborarea
militară bilaterală ar trebui să rămână prioritare pe agenda
comună. Aș adăuga pregătirea pentru o discuție serioasă privind
viitorul Europei și relația transatlantică, precum și postura de
apărare a NATO de-a lungul flancului estic pentru următorii 5-10
ani, în perspectiva summit-ului de la Haga. După părerea mea,
extremitățile de sud și de nord ale flancului estic trebuie
tratate egal, astfel încât să fie descurajată credibil orice
agresiune. Energia, conectivitatea, infrastructura și transporturile
ar putea figura, de asemenea, în continuare, ca sectoare dominante
ale cooperării intensificate, alături de inovare. În opinia mea,
ar fi absolut natural ca România și Polonia să contribuie la
transformarea Europei Centrale în „start-up region”, care să
devină unul dintre motoarele recuperării competitivității UE și
atragerii de investiții în domenii de vârf, inclusiv inteligenței
artificiale.

Cât
privește diferențele, ele sunt vizibile cu ochiul liber. Uitați-vă
la reprezentarea Poloniei și României la ultima reuniune a
Forumului de la Davos, încheiat de curând, dar și la poziționarea
Poloniei față de ideea înființării unei bănci europene a
reînarmării și veți înțelege…

În
2004, România a intrat în NATO, iar în 2007 în UE, cele mai mari
succese românești din ultimii ani. De atunci, România a bătut
aparent pasul pe loc, iar realizările lipsesc. Se poate vorbi despre
un con de umbră în care a intrat diplomația românească din
prezent față de cea de la finele secolului trecut – primul
deceniu al anilor 2000? Din ce cauză suferă politica externă
românească și nu reușim să ne promovăm interesele în UE și
NATO?

România
nu a bătut pasul pe loc, Sinergia Mării Negre, Strategia Dunării,
înființarea E-ARC, Formatul București (B9) sau Parteneriatul
Strategic cu Japonia reprezintă dovezi în acest sens, dar sunt de
acord că realizările puteau fi mult mai mari. Cred, însă, că ar
fi mai bine să adresați această întrebare celor care au condus
sau au avut responsabilități directe în politica externă a
României din ultimii 10-12 ani. Un audit serios al politicii externe
ar scoate, probabil, la iveală cum au fost valorificate
oportunitățile, modalitatea de alocare a resurselor și maniera
concretă în care s-au stabilit prioritățile.

Vedeți,
eu aparțin unei lumi pe cale de dispariție, în care competența,
creativitatea și inițiativa erau prețuite și în care impostura,
inadecvarea, comoditatea și indiferența nu prea existau decât în
proporții controlabile, atingând doar accidental palierul
decizional. Pentru cei din generația mea, care au făcut posibilă
victoria Revoluției din 1989 (am avut prieteni care au murit pentru
libertate atunci!) și au trecut prin greutățile tranziției la
vârsta primei maturități, satisfacția de a construi a compensat
întotdeauna durerile facerii. Acum, din ce văd, lucrurile par a se
fi schimbat. Prin urmare, pot doar să presupun că actuala stare de
fapt din politica noastra externă reflectă evoluția generală a
societății românești.

În
febra pregătirii pentru aderarea la UE și NATO, s-au făcut
eforturi uriașe pentru reformarea instituțiilor, ceea ce a produs
efecte pozitive în societate, beneficiile integrării europene și
euroatlantice fiind vizibile pentru toți. Eu nu pot decât să
constat că ritmul schimbărilor în societatea noastră de azi, care
a făcut progrese uriașe, e diferit față de cel din administrația
publică, unde evoluția există, dar pare a fi de sens contrar.
Atunci, instituțiile au tras societatea în sus; acum, când
societatea s-a modernizat, elitele ei nu mai par a fi capabile sau
interesate să modernizeze administrația, deși resurse ar fi. E un
paradox pe care nu mi-l explic. Nu știu dacă motivația necesară
pentru reforma reală a statului poate fi recreată în zilele
noastre cu aceeași ușurință. În urmă cu 25 de ani, multe
lucruri se făceau încă din pasiune, astăzi ieșirea din zona de
confort e adeseori costisitoare sau chiar periculoasă. Încep să
capăt convingerea că politica minimei rezistențe este regula,
asumarea răspunderii sau a riscului devenind excepția…

Notă:
opiniile și
aprecierile din acest material aparțin în exclusivitate persoanei
intervievate și nu angajează răspunderea Ministerului Afacerilor
Externe