Când a realizat URSS că a pierdut Războiul Rece. Momentul în care doctrina sovietică s-a prăbușit în deșert
Când operațiunea militară condusă de SUA s-a încheiat, în februarie 1991, impactul asupra establishmentului militar sovietic a fost profund. La Moscova, planificatorii urmăreau distrugerea sistematică și precisă a unei armate irakiene construite după manualul lor: echipament sovietic, instruire sovietică și un concept de apărare antiaeriană de inspirație sovietică, scrie Then Mighty.
Manevra principală a coaliției — o amplă învăluire prin deșert/FOTO:X
Pentru Kremlin, Irakul trebuia să fie un test de stres pentru puterea aeriană americană și pentru armata sa de voluntari. Conducerea sovietică se aștepta la un conflict de uzură, un război terestru lung și costisitor, care să ofere o imagine despre cum ar arăta o confruntare directă între Est și Vest în Europa. Se anticipa că eliberarea Kuweitului va veni cu un preț greu pentru Washington și aliații săi.
În schimb, coaliția internațională a lansat o campanie aeriană susținută și apoi a încheiat ofensiva terestră în aproximativ 100 de ore. Pentru armata sovietică, nu era vorba doar despre înfrângerea unui aliat regional precum Saddam Hussein. Era o demonstrație publică că modelul sovietic de război modern fusese depășit.
La Moscova, imaginile cu recruți irakieni în tancuri în flăcări au fost privite și printr-o altă lentilă: într-un conflict cu NATO, aceștia ar fi putut fi recruți sovietici. Iar Statul Major General, confruntat deja cu o economie în colaps și un sistem politic în descompunere, nu putea face altceva decât să observe și să noteze.
„Mașina de tocat” care nu a mai venit
Pe hârtie, Irakul părea un adversar redutabil: una dintre cele mai numeroase armate din lume, forțe blindate consistente, apărare antiaeriană robustă și ani de experiență în războiul cu Iranul. Pentru generalii sovietici, era rezonabil să creadă că ofensiva terestră va degenera într-un conflict lung și sângeros.
Doctrina sovietică susținea că puterea aeriană poate slăbi sau încetini un inamic, dar nu poate decide singură un război. Momentul decisiv trebuia să vină la sol, iar acolo — se credea — o forță americană de voluntari va fi pusă la încercare.
Realitatea a contrazis însă aceste ipoteze. Ofensiva terestră a început la 24 februarie 1991 și era practic încheiată patru zile mai târziu. Apărările aeriene irakiene au fost neutralizate rapid. Unități blindate au fost distruse uneori fără să înțeleagă ce le lovise. Forțele coaliției au manevrat noaptea, prin furtuni de nisip, traversând deșertul și apărând pe flancurile irakiene cu o viteză care a surprins.
Pentru doctrina sovietică — construită pe masă, adâncime și rezistență la pierderi — aceasta a fost o lovitură conceptuală majoră.
„Cârligul de stânga”
Manevra principală a coaliției — o amplă învăluire prin deșert, cunoscută drept „left hook” (croșeu de stângă) — ar fi trebuit să fie familiară planificatorilor sovietici. Dar ceea ce a șocat a fost viteza și coordonarea. Forțele americane au operat în condiții de vizibilitate redusă, menținând alinierea unităților pe un teren lipsit de repere. Bătălii precum Battle of 73 Easting au ilustrat noul tip de război mobil și integrat.
Irakienii au reacționat târziu sau incoerent. Până când au realizat unde cade lovitura principală, pierderile erau deja semnificative.
Pentru observatorii sovietici, problema nu era existența manevrei, ci eficiența ei într-un context în care campania aeriană distrusese deja capacitatea adversarului de a vedea, comunica și coordona.
„Autostrada Morții”
În retragerea din Kuweit, trupele irakiene care se deplasau pe Autostrada 80 au fost lovite repetat de aviația americană. Imaginile cu coloane de vehicule distruse au făcut înconjurul lumii occidentale, unde drumul a fost numit „Highway of Death”.
La Moscova, analiștii au văzut altceva: ce se întâmplă atunci când o parte poate detecta, urmări și lovi cu precizie, în timp ce cealaltă este incapabilă să răspundă. Strategia tradițională a concentrării masive de blindate devenea, în aceste condiții, o vulnerabilitate.
Războiul rețelelor
Inițial, explicația convenabilă a fost că Irakul a aplicat greșit doctrina sovietică. Însă această interpretare ignora esențialul: Irakul nu lupta doar împotriva unor unități americane, ci împotriva unui sistem integrat.
Tehnologii precum Sistemul de Poziționare Globală și platformele de supraveghere aeriană precum Northrop Grumman E-8 Joint STARS au permis detectarea și transmiterea rapidă a țintelor. Avioanele de avertizare timpurie coordonau informațiile, iar forțele de atac știau deja unde să lovească înainte de a ajunge în zonă.
În contrast, doctrina sovietică presupunea un lanț de comandă ierarhic, cu întârzieri inerente în transmiterea informației. Într-un astfel de ritm operațional, unitățile ar fi putut fi distruse înainte de a primi ordinele necesare.
Lecțiile și sfârșitul unei epoci
O analiză publicată în 1992 de RAND Corporation arăta că gândirea militară rusă a înțeles rapid implicațiile: războiul modern se schimbase fundamental. Controlul aerian, viteza deciziei, interoperabilitatea și integrarea forțelor deveniseră decisive.
Pentru o armată formată în cultura masei și a uzurii, aceasta a fost o revelație dureroasă. Dacă adversarul controlează cerul, forțele blindate devin ținte.
Câteva luni mai târziu, Uniunea Sovietică înceta să mai existe. Cauzele erau multiple și profunde, dar războiul din Golf a transmis un avertisment clar: în epoca informației, victoria aparține celui care vede primul, transmite mai rapid și decide mai repede.
Pentru Moscova, lecția a fost limpede. Rămânea însă întrebarea dacă va fi pe deplin învățată.
