Înfrângerea care a condamnat Balcanii. Cum au lăsat orgoliile franțuzești o întreagă regiune pe mâinile otomanilor timp de sute de ani

Pe 25 septembrie 1396 a avut loc bătălia care a schimbat cursul istoriei Balcanilor. La Nicopole, armatele Pccidentului creștin au fost spulberate de oștile islamice ale osmanlâilor. Cavalerii apuseni au plătit prețul orgoliului, în timp ce otomanii au dominat regiunea timp de secole.

Bătălia de la Nicopole FOTO wikipedia

La sfârșitul secolului al XIV-lea o nouă forță invadatoare apărea la Dunărea de Jos. Turcii osmanlâi sau otomani creaseră la începutul veacului un stat militarist care a reușit să se impună în teritoriile selgiucizilor din Asia Mică, cucerind emirat după emirat. Primii lor sultani au creat o armată puternică, cu o infanterie bine organizată și îndoctrinată în spiritul Islamului, bine susținută de o cavalerie anatoliană versatilă și foarte eficientă. Cu oștile lor, îngroșate de vasalii ajunși sub stăpânirea Semilunii, au început să se extindă în teritoriile controlate de bizantini.

S-au infiltrat în zona Balcanilor, ajungând până către 1390 la Dunăre. Otomanii amenințau tot mai mult lumea medievală creștină, în special regatele central europene. Văzând expansiunea Semilunii și pericolul pe care-l reprezentau, Papa a chemat regatele creștine la Cruciadă. Mari seniori ai Occidentului au răspuns chemării și au venit cu celebrii lor cavaleri înzăuați. În câmpia de la Nicopole au jucat soarta Balcanilor și au pierdut-o. Practic, după Nicopole, istoria statelor balcanice, inclusiv a Principatelor Române, avea să se schimbe pentru totdeauna. 

O Europă scăldată în focul războiului și un apel disperat la cruciadă

La sud de Dunăre, forțele otomanilor au făcut ravagii la finele secolului al XIV-lea. Țaratele și despotatele bulgarilor și sârbilor măcinate de rivalități și dezbinate au fost ținta predilectă. Primul a căzut Despotatul Sârbesc al cneazului Lazăr. Oștile lui Murad I s-au ciocnit cu cele sârbești în anul 1389, pe Câmpia Mierlei. 

Deși sultanul moare în luptă, fiul acestuia, Baiazid, preia controlul armatei și reușește să obțină o victorie decisivă pentru otomani. Baiazid va ajunge sultan și va continua să cucerească cu un avânt care-i va aduce și supranumele de „Fulgerul”. Baiazid dă un scurt răgaz statelor balcanice și pleacă în Anatolia pentru a înfrânge coaliția turcică adunată de emirul Karamnului. Odată întors în Balcani, următoarea țintă a lui Baiazid au fost bulgarii. Firuz Bei, mâna dreaptă a sultanului, supune Țaratul de Vidin. Mai apoi, sultanul însuși se îndreaptă și către țaratul de Târnovo și îl transformă în pașalâc. Turcii ajung aproape de Dunăre. La nord de Dunăre, principele Valahiei, Mircea cel Bătrân, atacă trupele otomane fiind conștient de faptul că următoarele ținte erau chiar Ungaria și Țara Românească.

Din cauza implicării sale la sud de Dunăre și a cuceririi Dobrogei din mâinile otomanilor, sultanul trimite o expediție punitivă la nord de Dunăre. Uriașa armată turcească este înfrântă magistral în mlaștinile de la Rovine, dar Mircea nu reușește să facă față unui război de lungă durată cu otomanii. În tot acest timp, Europa Occidentală era sfâșiată de război. Franța și Anglia se luptau în Războiul de 100 de ani, iar feudalii germani și francezi erau implicați în conflictele care au rupt în două Papalitatea. Văzând expansiunea otomană din Balcani și amenințarea către Europa Centrală a otomanilor, Papa Bonifaciu al IX-lea, în 1394, a făcut un apel la cruciadă. Ca răspuns la apelul papei, nobili din întreaga Europă creștină s-au alăturat în cele din urmă inițiativei, inclusiv contingente mari din Franța, Burgundia, Ungaria, Boemia, Croația și Germania, precum și detașamente ale Ordinului Cavalerilor Ospitalieri. 

„Floarea cea vestită a întregului Apus”

Armatele cruciate urmau să fie conduse de Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei. Inițial, la cruciadă ar fi urmat să participe și regii Franței și Angliei, Carol al VI-lea și Richard al II-lea. Planul a fost însă abandonat. Au plecat către Ungaria, Ioan de Burgundia, conte de Nevers, cu aproximatvi 10.000 de cavaleri burgunzi. Lor li s-au alăturat peste 1000 de cavaleri englezi și infanteriști. Către capitala regatului Ungariei au plecat și continente din Bavaria, Nurnberg și alte regiuni germane. În luna iulie a anului 1396, armatele occidentale au ajuns la Buda, capitala Ungariei. Cruciadei i s-a alăturat și principele Valahiei, Mircea cel Bătrân, singurul care a reușit să-i bată pe turci în mai multe încleștări, inclusiv la Rovine, și cel care-i cunoștea cel mai bine în luptă.

Acesta a venit cu o armată formată mai ales din cavalerie, dar și cu unități de suport, infanterie și arcași. Printre cruciați se aflau și nume grele ale politicii europene, războinici și comandanți faimoși printre care și Filip de Artois, contabilul Franței, Jean al II-lea le Miengre dit Bouciciault, mareșalul Franței și Ioan cel Neînfricat, duce de Burgundia. În rândul acestor armate pestrițe adunate de pe aproape tot continentul se afla și un adolescent de numai 16 ani, Johann Schiltberger din Bavaria. Acesta avea să fie capturat în timpul bătăliei. A devenit servitor al multor generali și lideri otomani și s-a întors acasă după mulți ani petrecuți în Orientul Mijlociu și Asia Centrală. Când s-a întors în Bavaria, Johann Schiltberger a lăsat cea mai completă mărturie privind bătălia de la Nicopole.

„Încă de la început, regele Sigmund a apelat în anul menționat mai sus, o mie trei sute nouăzeci și patru, la creștinătate pentru ajutor, în vremea când necredincioșii făceau mari pagube Ungariei. Au venit mulți oameni din toate țările să-l ajute; apoi i-a luat pe oameni și i-a condus la Poarta de Fier, care desparte Ungaria de Bulgaria și Țara Românească, și a traversat Tunow în Bulgaria și s-a îndreptat spre un oraș numit Pudem. Este capitala Bulgariei. Apoi a venit conducătorul țării și al orașului și s-a predat regelui; apoi regele a luat în stăpânire orașul cu trei sute de oameni, soldați buni cavaleri și pedestrași, și apoi s-a dus într-un alt oraș unde erau mulți turci”, mărturisea tânărul bavarez.

Evident, multe nume de localități sunt fie stâlcite, fie scrise așa cum erau ele cunoscute de nemți. Așa cum arăta Schiltberger, la sfârșitul verii trupele creștine, numărând aproximativ 20.000 de oameni, sub conducerea lui Sigismund de Luxemburg, au trecut Dunărea  pe la Orşova. Au atacat și au ocupat Vidinul şi Rahova. Mai apoi s-au îndrepatat către cetatea Nicopole, o importantă fortăreață otomană din Bulgaria.  

Orgoliul cavalerilor occidentali și fanfaronada care a pierdut Balcanii

Nicopole era o puternică fortăreață controlată de otomani. De cealaltă parte, armata cruciată nu avea arme de asediu. În lipsă de altceva, cruciații s-au mulțumit cu jefuirea completă a zonelor înconjurătoare și încercuirea completă a fortăreței Nicopole. Asta se întâmpla la începutul lunii septembrie. După 16 zile de încercuire, o armată otomană condusă de însuși Baiazid „Fulgerul”, numărând peste 25.000 de oameni, s-a apropiat de lagărul cruciat. Baiazid era însoțit de vasalul său, despotul sârb Ștefan Lazarevici. Era clar că va fi o bătălie decisivă între cele două armate.

Planul de bătălie a stârnit dispute între comandanții cruciați. Mircea cel Bătrân îi ceruse regelui Sigismund să-i permită o misiune de recunoaștere înainte de bătălie pentru a vedea cum arată pozițiile otomanilor. Sigismund este de acord iar cavaleria ușoară valahă străbate zona și cercetează forțele inamice. În urma celor observate, Mircea cel Bătrân cere să comande întreaga aripă dreaptă și să deschidă atacul asupra armatei otomane. Mircea cel Bătrân se luptase cu turcii și mai înainte, obținând victorii importante. În plus, dispunea de o forță de luptă experimentată, rapidă și versatilă. Sigismund a acceptat. Cavalerii francezi s-au opus vehement, în special Ioan cel Neînfricat, fiul ducelui de Burgundia. Acesta dorea ca el să deschidă lupta, fiindcă venise cu mulți cavaleri de la mare depărtare.

„Când regele a auzit aceasta, a vrut să stabilească ordinea bătăliei. Ducele Țării Românești a cerut să fie primul care atacă, la care regele ar fi consimțit de bunăvoie. Când ducele de Burgundia a auzit aceasta, a refuzat să cedeze această onoare oricărei alte persoane, pentru motivul întemeiat că venise de la o distanță mare cu șase mii de oameni și cheltuise mulți bani în expediție și l-a implorat pe rege să fie primul care atacă. Regele i-a cerut să permită ungurilor să înceapă, deoarece aceștia luptaseră deja cu turcii și știau mai bine decât alții cum erau înarmați”, scria în memoriile sale Schiltberger. Mai mult decât atât, Ioan de Burgundia și-a adunat cavalerii, alături de alți luptători veniți din Franța, și a organizat o șarjă de cavalerie asupra liniilor otomane. Adică a fost un atac general al cavaleriei greu înarmate, după model vest-european.

Era însă prima înfruntare cu turcii, fără să le cunoască armele și tacticile de luptă. Otomanii s-au așteptat la aceste șarje ale cavaleriei grele și au amenajat zone cu pari ascuțiți care să oprească înaintarea cavaleriei. Pe deal au fost dispuși arcașii, apărați de trupele de elită ale ienicerilor. În spatele dealului a fost ascuns grosul armatei. Pe 25 septembrie 1396, cavalerii francezi au atacat la Rovine în plină viteză. S-au trezit în fața zonei cu țepușe care le-a oprit iureșul.

Cavalerii au descălecat și au început să scoată țepușele dar au fost supuși tirului arcașilor otomani. În cele din urmă francezii au atacat pedestru. Bine înzăuați, luptători profesioniști, mulți dintre ei cu o mare experiență pe război, cavalerii francezi au făcut ravagii în rândurile infanteriei și cavaleriei otomane. Când au ajuns însă istoviți în vârful dealului, au dat peste restul armatei sultanului. În cele din urmă au fost înfrânți și măcelăriți de trupele otomane. Pierderea cavaleriei franceze a reprezentat un dezastru iar otomanii s-au revărsat asupra cruciaților făcând prăpăd. „Dacă m-ar fi ascultat! Aveam destui oameni să luptăm cu dușmanii noștri”, ar fi strigat furios Sigismund de Luxemburg. 

Balcanii lăsați pe mâna otomanilor timp de secole

Încercările ungurilor și valahilor de a menține flancurile care se prăbușeau au fost în van. Mulți cruciați au fost uciși în luptă, alții capturați. Se spune că sultanul a ordonat execuția a peste 3000 de prizonieri cruciați pentru a se răzbuna pe atrocitățile comise la Rahova. Sigismund de Luxemburg a scăpat ca prin minune reușind să urce pe o corabie venețiană de suport care venea pe Dunăre. Mulți cruciați au sărăcit întorcându-se acasă fără echipament, unii răniți și zdrucinați moral de această înfrângere cumplită.

În urma acestei înfrângeri, una dintre cele mai importante din istoria Europei, Balcanii au ajuns clar sub controlul otomanilor. Aceștia și-au putut consolida nestingheriți stăpânirea. Au transformat zone întregi în pașalâc, au fortificat și dotat cetăți întregi cu garnizoane. Din aceste teritorii, otomanii aveau să fie mereu o amenințare pentru Europa Centrală, mai ales pentru Principatele Române. Cu otomanii în coastă, politica internă și externă a Valahiei și Moldovei avea să fie dictată de cele mai multe ori de Înalta Poartă. Otomanii vor fi scoși din Balcani abia aproape cinci secole mai târziu. Stăpânirea otomană a schimbat total destinul economic, politic și cultural al țărilor balcanice.